Aceasta este ordinea – cu certitudine surprinzătoare pentru mine și pentru domniile voastre – în care va trebui să privim, de acum încolo, figura legendară a celui mai brav dintre români: voievodul Mihai, cel cu nume de arhanghel.
Vremurile secetoase spiritual prin care am trecut noi toți au pus un accent covârșitor asupra laturii sale eroice, de cavaler neînfricat, comandant de oști și gânditor strategic. Am contabilizat robotic bătălii câștigate, retrageri temporare și mai ales realizarea idealului stelar de unitate națională a românilor, ideal la care au visat și alții, dar pe care el l-a transferat din vis în realitate.
Am lecturat cronici naționale și străine, am vizionat filmul omonim și aproape integral informații multiforme axate sempitern pe latura eroică, latură incontestabilă, însă exterioară personajului.

Cu ceva vreme în urmă, Părintele profesor Nicolae Feier mi-a făcut privilegiul de a-mi dărui spre lectură ultima apariție editorială a domniei sale, într-o formă ,,pilot” , un volum de 307 pagini: ,,MIHAI VITEAZUL – MARTIR AL ÎNTREGII ORTODOXII”.
E lucru sigur că o asemenea propunere tematică plină de cutezanță, excede tot ce am crezut a cunoaște pînă acum despre eroul nostru național, fără a impieta asupra a ceea ce am cunoscut până acum.

La fel ca marii comandanți de oști, Părintele profesor bistrițean a atacat central această problematică aparent insurmontabilă, pornind de la un document  de maximă valoare, în versuri, al celui ce a fost vistiernicul lui Mihai Bravul, pe nume Stavrinos, scris la Bistrița, după uciderea marelui voievod, în timp ce se afla aici în detenție, din porunca generalului Basta, într-o culă a Bisericii de la ,,Coroana”. Documentul, poem în versuri, este  întitulat ,,Vitejiile Preapiosului și Preaviteazului  Voievod Mihai Viteazul” (accesibil în ,,Arhiva Someșană” din 1972, aflată la Muzeul Județean). Pe o bârnă a culei bisericești unde slujește Părintele, stă și azi, uitată de mulți, o inscripție gravată cu fierul roșu: ,,Claustribus Stavrini” (Locul claustrării lui Stavrinos).

Domnia sa a purces apoi concentric, la studiul unei impresionante biobibliografii naționale și europene, care se subsumează implicit sau explicit scrierii lui Stavrinos.
Observăm ordinea șocantă a meritelor, ordine pe care o pune vistiernicul voievodului (cum zicem noi ministru al finanțelor). Mai mult decât eroismul, mai mult decât toate faptele cele mari ale lui Mihai Viteazul,  este prețuit ,,preapiosul”, adică ,,  ,,preacucernicul”, ,,cel tare în credință” ca nimeni altul.
Impresionanta scriere a lui Stavrinos, în 1327 de versuri, redactată după crima din Câmpia Turzii, atestă admirația fără margini a autorului, a celui ce a fost omul de cea mai mare încredere a voievodului român. De la această sursă de maximă credibilitate aveam să aflăm care au fost adevăratele idealuri pentru care s-a luptat și și-a dat viața cel mai brav bărbat din neamul nostru.

,,Nu am să preget ca, trecând Dunărea, să lovesc nu numai ținuturile mărginașe, ci chiar Constantinopolul./.../Nădăjduiesc, cu ajutorul lui Dumnezeu cel Necuprins, să văd gloriosul stindard al Sfintei Cruci peste zidurile și turnurile Constantinopolului, ba încă și în cetatea  Sfântă Ierusalimul.”
Formularea acestora ne dezvăluie un erou năvalnic, uluitor, gata de jertfă pentru creștinătate, erou ce își depășește veacul în care a trăit prin idealuri și acțiune. Așa îl înfățișează Stavrinos:
,,Stâlpul creștinătății,/ Ortodoxiei pavăză, scut mândru al dreptății/…/ Cel ce-și vărsă sângele pentru Ortodoxie,/ La Sfânta Sofia visând să facă iarăși  Liturghie/…/ Cel ce nu știa să pună preț pe viața pământească./…/De ați căuta în Răsărit sau în Apus anume,/ Asemeni lui nu veți găsi alt muritor pe lume.”(pag.121)

Baladele și cântecele populare vor nemuri faptele mari ale voievodului român, cel ajuns a fi nădejdea neamurilor creștine aflate sub otomani:
,,Auzit-ați de-un Mihai
Ce sărea pe șapte cai,
De striga Stambulul vai?”

În Biblioteca Mănăstirii Strahov se află o notă despre hotărârea lui Mihai de a-și înfăptui  visarea urieșescă, de a face iarăși creștin orașul lui  Constantin  cel Mare:
,,Au sosit la Praga doi curieri cu știrea că Principele Valahiei a trecut iarăși Dunărea cu oastea lui, până aproape de Adrianopole. În același timp, turcii au intrat în țara lui prin două locuri, cu 15.000 de oameni. Atunci, el s-a întors și i-a lovit la Vidin și au căzut în luptă 8.000 de turci…”

Pentru planurile sale mărețe, Mihai-vodă plănuia să ridice noroadele ortodoxe ale Balcanilor: bulgari, sârbi, greci, aromâni, machedoni, albanezi...
Părintele Nicolae Feier citează și un Document Hurmuzaki aflat la Biblioteca Națională. din Viena:
,,Zisul principe  Mihai este dincolo de Dunăre cu 20.000 de soldați și face pagubă mare printre vrăjmași…În Constantinopol e mare tulburare și mulți vor să părăsească orașul spre Cairo sau spre Anatolia”.

Mihai Bravul, ca și alți prinți ai noștri, avea o educație isihastă aleasă, în școlile fondate și de un strămoș Andronic Cantacuzin al lui Mihai, funcționând la Patriarhia constantinopolitană, școli ce au asimilat palamismul și l-au dus la cote înalte prin Nicolae și Nil Cabasila. Acestea învățau pe discipolii princiari, între care a fost și Mihai Viteazul (pe filiera princiară a mamei sale și nu a lui Pătrașcu-vodă):
,,Să nu te cruți pe tine cu nimic, să fii gata de jertfă și acolo vei găsi înțelepciunea lui Dumnezeu (Sophia).”

Ca mărturie a culturii domnilor români Părintele bistrițean citează cuvintele Papei Sixtus al V-lea, notate de Fr. Saviori la 1580:
,,Avu să spună Sfinția Sa, vorbind cu cardinalii, că a cunoscut mulți oameni, dar n-a găsit niciunul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor de Sus și din Lume, ca Principele Valahiei, Petru Cercel.”

În planurile mărețe ale lui Mihai Viteazul, planuri care depășeau secolele în care a trăit, se afla protejarea necondiționată a credinței ortodoxe a românilor și ideea urieșească a refacerii Bisericii Universale, fiindcă zice Stavrinos:
,,Dreapta credință peste tot s-ajungă/ Să strălucească o singură Biserică în lume.”(pag.154)

Aceste idei stricau planurile Apusului, proiectele de a face o Unire, dar sub stăpânire papală.
În Tratatul încheiat cu împăratul Rudolf la mănăstirea Dealul în 1598, se stipula protejarea credinței ortodoxe a românilor față de orice schimbări sau ingerințe:
,,…cât privește religia, Maiestatea sa imperială și regală (Rudolf n.n.)) garantează exercitarea pașnică a Legii noastre și promite ca nici slujbele bisericești ale episcopilor și preoților noștri a le opri, nici a ne sili pe noi, staturile și stările țării noastre, să treacă la altă Lege.”(pag.55-56)

După ce a intrat în Transilvania, la Cluj, Mihai Viteazul a adus în Biserică, față-n față, ierarhii ortodocși  și catolici (,,Episcopul Napragy nu a participat, dându-se bolnav”-NF ,pag.225 ). A clădit biserici în Alba-Iulia și restul Ardealului, a repus în drepturile sale istorice Ortodoxia transilvană. ,,Toate le-a făcut cu ajutorul proeților și călugărilor schismatici” notează Szamoskozy. De acum încolo, suspiciunile dușmanilor lui Mihai vodă devin planuri de înlăturare a acestuia, ca fiind neconcordante cu planurile lor.

De altfel, imediat după uciderea mișelească a lui Mihai, Dieta de la Cluj pornea prigoană aprigă contra Ortodoxiei  transilvane:
,,Preoții care l-au sprijinit să fie pedepsiți și alungați din Transilvania/../,,niciun popă românesc să nu poată trăi în Ardeal, iar călugării să fie cu totul izgonoți din toată țara.”

După bătălia de la Șelimbăr, în care Andrei Bathor, a fost învins, se știe că acesta a scăpat cu fuga, însă doi ciobani l-au ucis, sperând o răsplată. În loc de aceasta, voievodul român a poruncit să le taie capetele și a făcut lui Bathory o înmormântare demnă de un principe.
Îndrăzneala ,,principelui valah schismatic”de a înlătura în Transilvania un principe catolic și cardinal  a fost o ofensă impardonabilă la adresa papalității, iar planurile  ,,principelui schismatic”, de refacere a Imperiului Roman de Răsărit, și de readucere a Romei la Ortodoxie, ca un ,,alt nou Belizarie” a dus la intrunirea unui conclav a 20 de cardinali (15 ianuarie 1600), care, cităm:
,,au ajuns la bună înțelegere…în legătură cu evenimentele din Transilvania. Există obișnionța ca, ori de câte ori se aude de moartea violentă a unui cardinal și în orice chip s-ar petrece, făptașii să fie pedepsiți și așa s-a hotărât să se facă; într-aceasta va fi destul să se păstreze obiceiul.”

Iar ”obiceiul”  Anelor și Caiafelor Romei s-a făcut prin intermediul împăratului romano-german Rudolf de la Praga, așa cum mărturisește însuși Gh. Basta într-o scrisoare către arhiducele Mathias  în 1601:
,,Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la împăratul Rudolf, iar eu am executat-o.” .

Pe lângă elogiul firesc al eroismului voievodului român, Stavrinos arată spre finalul operei sale poetice că motivația uciderii mișelești de pe Câmpia Turzii a fost una profund religioasă și antiortodoxă.”(pag.158)
,,Preapiosul și preaviteazul Mihai voia restaurația Imperiului Roman de Răsărit, să facă Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie la Sfânta Sofia și mai voia unirea sub autoritate ortodoxă a întregii Biserici, după modelul lui Belizarie de la 554, cel care a adus Occidentul romano-germanic sub o unică autoritate Justiniană până în anul 799.” (idem)

Adiacent, dar și conexând, Părintele profesor bistrițean mai explică sagace o problemă de demnitate națională și un aparent paradox al istoriei: în timp ce ținuturile din jur: Bulgaria, Grecia, Serbia, Ungaria și la răsărit, până-n Crimeea, au fost stăpânite de turci ca pașalâcuri, sangeacuri și raiale, toate cele trei Țări Române: ȚARA ROMÂNEASCĂ, MOLDOVA, TRANSILVANIA au avut statutul de PRINCIPATE (vasale Porții, dar cu Domn pământean și plata, adesea simbolică, a unui tribut).

Sultanii se proclamau ca urmași de drept ai Împăraților romani răsăriteni și în această virtute, stăpânitori ai lumii, iar ei  ,,au acordat drept de succesiune singurilor succesori legitimi sanguini romani, PRINȚII ROMÂNI. Nici grecii, nici slavii, nici germanicii nu aveau sangvinitate romană și nu o vor primi. Această ereditate -de pildă- a fost obținută cu greu de Carol I, printr-un pogorământ (concesie-n.n.)a sultanuluiAbdul Aziz, cu acordul Pariarhului, după ce Carol I a devenit ortodox.”( idem, ibidem)
De aceea, Mihai merge în vizită la Parga la împăratul Rudolf împodobit ca un prinț imperial Roman, cu mantia cu granate princiare, iar Mihnea-vodă cel Rău, deși condamnat de turci la moarte, îi este permis să poarte mantia de aur a prinților romani estici. La fel, indică Părintele profesor:
,,Petru Rareș a primit de la sultan a doua domnie ,,non pro serva, sed pro filio”- (nu ca serv, ci ca fiu, adică principe cu o filiație anterioară romană”.

În plus, pentru mulți fapt inedit, prinții ruși , cum a fost Ivan cel Groaznic, iau în căsătorie prințese române (fiica lui Ștefan cel Mare și nu numai) tocmai pentru a se înscrie și ei în această descendență. Pe asemenea încuscriri au întemeiat rușii dinastia Romanovilor.

Dacă  vorbim  de voința de canonizare a unui mare luptător pentru Ortodoxie, Părintele Nicolae Feier face observația că ,,e vorba mai mult decât de canonizarea unui om, cât despre un ideal național pe care l-a întruchipat”.

Regret, fiindcă sunt atât de multe de spus, dar mă voi opri, spre a conclude că demersul plin de cutezanță al Părintelui Nicolae Feier  spre o a treia canonizare  de sfinți români este extrem de bine argumentat și documentat, chiar cu exhaustivitate, bazat pe o excepțională informare și probațiune, așa cum procedează de obicei, având toate șansele de reușită.
Se cuvenea  ca acest demers să fie întreprins de un ardelean, căci la Turda s-a jerttfit marele voievod. Și se mai cuvenea să fie întreprins de un bistrițean, fiindcă aici a fost închis Stavrinos, chiar în lăcașul Bisericii unde slujește părintele prof. Nicolae Feier.

Biruința demrsului nu va fi doar a preotului profesor bistrițean, ci și a Bisericii Ortodoxe Române, a neamului nostru românesc.

prof. Vasile Găurean