ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Miraze

Dis-de-dimineaţă, scoteai oglinzi pline de cer
din fluviul sticlos. Tocmai la ceasul când apa
căpăta irizări răsărite în alte depărtări; de nepresupus:
locuri în care nu se întuneca niciodată;
imensităţi lipsite de orice orizont.

Presărai pământ peste sticlele ude,
inhalând imagini apropiate ca pe nişte scânteieri
desprinse de aer. Devenind posibile
doar în acele unghiuri în care, intersectate,
privirile noastre lăsau urme de lucori orbitoare.

Conturau ceva destul de stocastic
spre a putea fi amintit chiar şi de cei veniţi
de pe malul opus. Cei ce vedeau cum mirazele
începeau să se unduiască. Cum, vibrând, eliberau
un fum alb, menit să absoarbă petele de beznă
adăstând pe alocuri. Tot mai departe şi tot mai adânc.
În acei ochi ce nici nu observau că eram aici.

Nici în ceasul însoririi depline,
când nuanţele păreau a se lichefia. Şi nici atunci când aplatul
înlocuia prezenţele reale. Completa tot ce trebuia să existe.
Tocmai la ceasul când nimic nu mai era asemănător sieşi.

Desprins de lumină, aerul căpăta nuanţele apei.
Chiar deasupra fluviului aducând imagini
dintr-o viaţă viitoare:
arbori de plastic transparent, înveliţi în celofan;
valuri de umbre risipindu-se tocmai acolo
unde ar fi trebuit să fie orizontul;
oameni fără nume, revenind din locuri tot mai pustii.
Din depărtări lipsite de amintiri clare,
de vise şi spaţiu. Ca şi cum ar fi părăsit reflectările din oglinzi
pline de cer diluat în lucirile altor dimensiuni.

Posibile în fiece dimineaţă. Când apa aducea lumini răsărite
în depărtări de nepresupus:
locuri în care nu se întuneca niciodată;
spaţii lipsite de orice orizont.