Primit pentru publicare: 20 sept. 2016
Autor: Florin T. ROMAN
Publicat: 20 sept. 2016
Redactor ediție: Cezara ROMAN
Editor: Ion ISTRATE

MIRCEA DINESCU ÎN ROCHIE SIMPLĂ DE STAMBĂ

Nu se poate spune despre Mircea Dinescu că este un poet de mâna a doua. Dar nici că este un poet mare nu se poate spune, în ciuda faptului că a fost premiat cu numeroase premii literare, inclusiv cu Premiul Herder. (Ştiu prea bine în ce epocă a culturii ne aflăm, cunosc la fel de bine cine acordă „marile premii naţionale şi internaţionale”, pe ce criterii şi în ce condiţii).

O dovadă semnificativă a aserţiunilor din primul alineat o constituie parcurgerea, filă cu filă, a cele mai recente cărţi (din câte ştiu) care conţine poezii scrise exclusiv de Mircea Dinescu. Parcurgerea acestei cărţi mi-a fost prilej de aduceri aminte multilateral dezvoltate, de nostalgii nocturno-bahice, de melancolie lovită de tramvai, de sentimente otrăvite sau împușcate în cap. Este vorba despre o antologie personală ce poartă titulul „Vino în rochia ta simplă de stambă”, apărută la Editura Litera în 2014, şi care cuprinde, după cum se arată pe coperta principală, poezii clasice din perioada 2014 – 1967.

M-am exprimat mai sus în stilul poetului, care, potrivit lui Ilie Constantin (citat pe coperta a IV-a), „face parte din neamul fericit al celor născuţi poeţi şi înfloriţi prin instrucţie. Tot ce atinge el, ca miticul rege Midas, devine poezie şi aur”. După ce am luat la rând poeziile cuprinse în volum, mi-am dat seama despre faptul că ori eu habar n-am ce-i aia poezie, ori domnul Ilie Constantin (despre care, sincer, n-am auzit până acum), nu-l înţelege pe domnul Mircea Dinescu. Pentru că domnul Mircea Dinescu (ştiam, dar acum mi-am reamintit cu precizie) este un soi de poet care scrie tot ce-i vine în minte, în ordinea sosirilor, într-un stil debordant şi euforic, în ritmuri vii şi atrăgătoare, cu rime perfecte în mare parte, împărat peste regatul Prozodiei (atunci când vrea, pentru că nu doreşte întotdeauna), şi un erudit care „musteşte” de cultură generală, pe alocuri aprofundată. „Bântuit de talent, un extraordinar talent, cuvintele-şoc şi metaforele percutante îi vin în cascadă, proaspete şi nepăsătoare, cu încărcătură afectuoasă şi cinică, brutal repezite şi tandre, proletare şi nobile (…)”, observă cu obiectivitate, tot pe coperta finală, Lucian Raicu (despre care am auzit câte ceva, dar nu mai ştiu pe unde şi ce).

Neavând motive să accept aserţiunile ilustrului necunoscut Ilie Constantin, dar întru totul de acord cu observaţiile domnului Lucian Raicu, am redescoperit cu încântare stilul unic şi inconfundabil al lui Dinescu, care l-a făcut remarcat încă din „Epoca de aur” a comunismului (pentru că acum, după cum bine se cunoaşte, trăim într-o altă etapă, epocă – spuneţi-i cu doriţi -, a aceluiaşi comunism). Am redescoperit încântat, spuneam, stilul lui Dinescu. Stilul, doar stilul. Pentru că în afară de stil, simpaticul şi telegenicul Mircea Dinescu nu ne oferă aproape nimic. Emoţiile poetului au valoarea unor „baloturi de silă şi de ură” (citat din poezia Dodes’ka-den), unei „chinte sparte” (Jupânu’), unor „portocali în floare care miros a birt” (Porturi). De asemenea, poezia sa trimite mesaje lipsite de substanţă, după cum rezultă chiar din unele titluri de poezie: „Peisaj cu actor ambulant hălăduind prin nesfîrşitele maţe ale cîmpiei”, „De trei ori cartof”, „Reflecţii asupra căzii de piatră de la Herculane, scobită în cinstea împăratului Traian, în care, după împărăteasa Sissi, chiar şi autorul şi-a clătit picioarele”, „Iubito mai frumoasă decât puşca”, „Norocul rîmă-n soarele cu pete”.

Laitmotivele care străbat poezia lui Dinescu sunt, în principal: Breughel cel Bătrân, nerostul Bisericii, cartoful, berea, femeia-târfă, stamba şi altele asemănătoare.

Poetul a renunţat, în mare măsură, şi la semnele de puctuaţie, scrie Elveţia cu minusculă (vezi Evadatul), nu împarte poezia în strofe acolo unde se impune acest lucru.

Are câteva „poezii” situate la limita dintre vulgaritate şi sacrilegiu. Exemple: două dintre ele cu acelaşi titlul:  Crăciun – culmea! (la paginile 41, respectiv 67), alta cu titlul: Luceafărul (la pagina 26). Deşi nu sunt un pudibond, vă mărturisesc faptul că am roşit la lectura acestor elucubraţii ce se pretind poezie. Şi m-am simţit (şi încă mă mai simt) revoltat, de trei ori revoltat.

E-adevărat, se pot regăsi în opera poetică a lui Dinescu, pe ici, pe colo, şi metafore inspirate, cum ar fi:
„Opriţi Istoria – cobor la prima,
opriţi la staţia Doamne fereşte.”
(din poezia Doamne fereşte!; Atenţie: virgula din text şi semnul exclamării din titlu nu se regăsesc în textul original, aparţin subsemnatului!);
„Instrument ceţos cu coarde,
şi burdufuri, şi pedală,
moartea vine şi se-mparte
fiecăruia, egală.”
(din poezia Soră şi frate; Atenţie: semnele de punctuaţie, cu excepţia punctului final, aparţin subsemnatului);
„Pe după şure, lîngă cimitir,
o pasăre s-a dezbrăcat de pene,
poate că i-o fi fost un soi de lene
sau poate-un fel de silă şi sictir.”
(din poezia Recurs la Geneză; Atenţie: virgula de la finalul primului vers aparţine subsemnatului).

Totuşi, nu pot să nu remarc vreo două-trei poezii reuşite, unele chiar excepţionale: Damen tango, Elegia butoiului, Blestem şi, mai ales, Sînt tînăr, Doamnă…

Din toată poezia lui Mircea Dinescu, cu câteva excepţii (unele amintite mai sus), eu unul am rămas doar cu „Scîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţa” (Cîntec de Doamne-iartă). La început l-am acuzat pe poetul din Slobozia pentru că s-a retras în bucătărie (la modul propriu), că s-a mânjit cu politică pe la TV şi că s-a apucat de business pe undeva pe lângă Dunăre. Dar abia acum realizez că-i stă mult mai bine în aceste posturi: se pare că e un bun bucătar, e haios când vorbeşte prin studiouri despre starea naţiunii, şi am auzit că afacerile îi merg bine. Dar nici acum, când stă de vorbă în pivniţă, printre butoaie, la o fripturică şi la un pahar de vin, cu invitaţi de seamă (uneori de zeamă), nu-mi place că nea Mircea confundă, la noua-vechea sa emisiune de pe TVR 1, tarafurile de lăutari autentici cu grupările colorate de refugiaţi (mă refer la refugiaţii de pe la 1400) care fac doar „scîrţa, scîrţa, scîrţa, scîrţa”.

Personal îl admir pe omul Mircea Dinescu pentru patriotismul de care dă mereu dovadă, pentru curajul cu care a înfruntat regimul comunist chiar din interiorul său, pentru spiritul său de sacrificiu cu care şi-a asumat riscuri majore (pentru cine nu cunoaşte, precizez că în aprilie 1989 a acordat un interviu, celebru la vremea aceea, ziarului Liberation, în urma căruia a fost arestat la domiciliu de către Securitate), pentru emoţionantul episod în care a fost eliberat de mulţimile ieşite în stradă pe 22 decembrie 1989, pentru faptul că Dumnezeu l-a ales să fie cel care a anunţat primul Revoluţia în direct, la televizor. De asemenea, îl apreciez pe Mircea Dinescu pentru scrierile sale satirice post-decembriste la adresa politicienilor neocomunişti ai ţării care s-au menţinut şi încă se menţin la putere şi după Revoluţie, implicit pentru editarea revistelor de satiră politică „Academia Caţavencu”, „Plai cu boi”, „Aspirina săracului”, „Caţavencii”. Îl mai admir pe omul Mircea Dinescu pentru că a pus bazele unei fundaţii cu sediul în portul dunărean Cetate, unde sunt invitaţi periodic artişti plastici, muzicieni şi scriitori din toată lumea şi, nu în ultimul rând, pentru sinceritatea, dezinvoltura, exuberanţa şi farmecul care îi atrag simpatia românilor, inclusiv a subsemnatului, în intervenţiile sale televizate, de-a lungul timpului, la aproape toate posturile TV, sub formă de talk-show (vă mai amintiţi, de pildă, de atractivele dialoguri Stelian Tănase – Mircea Dinescu?), sau sub formă de emisiuni cu dumnealui în calitate de amfitrion şi totodată de bucătar, discutând diverse subiecte cu invitaţi de seamă la o masă copioasă cu un pahar de vin şi cu tarafuri lăutăreşti, filmate prin bucătării, prin beciuri, pe malul Dunării, după cum am amintit şi mai sus.

Toate aceste calităţi l-au transformat, în timp, pe Mircea Dinescu, într-o personalitate marcantă a societăţii româneşti şi i-ai adus, repet, simpatia publicului.

În ciuda acestui fapt, personal îl consider pe Mircea (îl rog să mă ierte că-l tutuiesc, dar mi-e tare drag de el ca om), îl consider, spuneam, pe Mircea, un poet inferior, care nu s-a remarcat, în această calitate, decât prin stil, prin stilistică şi uneori prin prozodie. Premiile literare le-a primit pentru că a devenit celebru din cu totul alte motive (arătate mai sus), şi pentru că uniunile de scriitori ceauşite şi cele actuale, postmoderne, nu mai au în vedere (se ştie prea bine!) emoţiile, sentimentele, stările de spirit elevate şi mesajul moral care alcătuiau, până nu demult, inima unei opere literare.

Această lepădare de valorile tradiţionale a uniunilor de scriitori postmoderni (şi, în general, a omenirii secolului XXI), m-au determinat şi pe mine, Florin T. Roman, să refuz invitaţia de a mă înscrie în Uniunea Scriitorilor din România. De altfel, am refuzat, fără nicio ezitare, şi invitaţii de a face parte din sferele înalte ale magistraturii şi chiar ale politicii româneşti actuale. Sunt conştient că mulţi confraţi nu mă înţeleg, nu pot să priceapă că eu unul nu am nevoie de funcţii, de titluri, de trofee, de premii, de diplome, de medalii şi nici măcar de simpatia publicului. Mă pot lăuda cu un alt fel de CV: cu funcţiile pe care le-am refuzat, una după alta, din motivele pe care vi le va explica mai jos un bun prieten de-al meu, Petre Ţuţea. La 47 de ani, după o bogată şi tumultuoasă experienţă de viaţă, nu mai am nevoie decât de o singură funcţie: funcţia de cel mai umil şi neînsemnat cetăţean al Raiului. Iar când mă întreabă cineva ce mai fac, îi răspund împrumutând (sau plagiind, dacă vreţi, că termenul e la modă), cu o mică modificare (a secolelor), cuvintele marelui Om şi Român PETRE ŢUŢEA: „Mă simt asemenea unui vultur în zbor, care, plutind cu aripile larg deschise, urinează deasupra secolului al XXI-lea cu un dispreţ creştin!”

Cu scuzele de rigoare pentru lungimea excursului, îmi închei aici discursul, remarcând faptul că în partea finală a poeziei „Scrisoare către domnul Mihail Bulgakov”, poetul Mircea Dinescu (pe care îl cataloghez drept precursor al postmodernismului libidinos – scuze pentru pleonasm) îşi autocaracterizează, involuntar, poate subconştient, întreaga sa creaţie poetică:
„Trage cortina. Ezechiel. Sfârşit.
Război pierdut. Înger lăsat la vatră.
Experienţa nu a reuşit (…)”.

FLORIN T. ROMAN,
13-15 august 2016