Mircea Dinutz – „un nume adunat pe-o carte”

 Autor, Vasile LEFTER

Îndureraţii participanţi la funeraliile unui om de afaceri ocupă de obicei un bulevard

şi câteva străzi învecinate. Poliţia îi protejează pe cei cu ochii în lacrimi, legaţi prin mii de fire de marele dispărut. Mâna de oamenii de la catafalcul unui profesor încape fără probleme într-un autobuz pregătit pentru casare. Nu e nevoie de forţe de ordine. Aceste rânduri triste le-am scris pentru a releva încă o dată, dacă mai era nevoie, respectul de care se bucură un om de carte în Cetatea pe care a slujit-o pe bani puţini şi căreia i-a vrut binele, punând o piatră la dăinuire.

Mircea Dinutz, profesorul de limbă şi literatură română şi limbă latină, dublat de critic şi istoric literar, plecat în lumea umbrelor, şi-a proiectat viaţa ca pe o flacără. Arzi discret, laşi ceva în urmă şi te întorci în lumea elementelor chimice. E o viaţă în demnitate!

Omul Mircea Dinutz a plecat. Profesorul, criticul, istoricul literar Mircea Dinutz au rămas să înfrunte vremea ce va să vină.

M. D. va fi o nestemată în zestrea intelectual – sensibilă a sutelor de elevi, cărora le-a propus intrarea în marea aventură a cunoaşterii luciferice, a limbii şi literaturii române, racordate la universalitate. Rămâne prin nenumăratele prefeţe şi post-feţe, prin studii şi articole critice sau de istorie literară. Scria cu trudă şi responsabilitate. De când îl ştiu, a fost un duşman al mediocrităţii, un adversar al inerţiei care ucide inovaţia.

Multe umbre va fi avut M.D., dar nimeni , de la noi şi de aiurea, nu-i poate contesta onestitatea, probitatea profesională, francheţea discursului didactic şi critic, generozitatea, solicitudinea, subtilitatea dialogului, cultura solidă, în plan naţional şi universal. Nu sunt vorbe de conjunctură. Asemenea lui, dacă ceva nu e în regulă tac. Nu pot minţi timpul.

Omul Dinutz era de fapt un român cu suflet mare ,indiferent la măriri şi funcţii. Plăcerea de a scrie până în ultimele zile date de Dumnezeu l-a ajutat să fure veşniciei timp.

A fost un Proust pe meleaguri vrâncene, obligat să suporte patru pereţi, cu oxigen măsurat de aparate.

Am reţinut un ultim mesaj al celui care a plecat în căutarea vieţii fără de moarte prin care să-şi afirme de fapt credinţa că un om trece dincolo de timp prin opera sa: “Nu mă obsedează posteritatea, nici nu cred prea mult în ea, dar îmi place să-mi imaginez că voi lăsa – în urma mea – un semn, oricât de modest. E tot ce îmi doresc.”

Nu ştiu cum se face la români că mai întâi e nevoie   „să închizi ochii” şi abia după aceea să ţi se recunoască niscaiva merite .De data aceasta, la catafalcul lui Mircea vorbele rostite n-au avut nimic de convenienţă, sintetizând fără nicio floricică profilul unui critic autentic, de care se temeau cei nechemaţi. Am reţinut câteva: “…singuratic, timid, dar mândru, ferit de găşti literare şi parti-pris-uri colaterale”(Liviu Ioan Stoiciu)”; ”Critic literar sobru şi elegant, elevat în discursul său evaluator, prea puţin dispus a face anume concesii (rabat) în judecata sa, dar fără tentaţia unor exerciţii encomiastice gratuite”          ( Constantin Cubleşan); ”Mircea Dinutz s-a mutat în posteritate. S-a dus la ceruri să le facă şi îngerilor o revistă, să le scrie despre scriitorii vrânceni şi nu numai, să le întocmească vreo tabletă de duminică sau măcar una  „de toate zilele”, să le povestească   „d-ale democraţiei pământene” ori să le alcătuiască nişte „amnezii necesare” (Rodica Lăzarescu).

Profesor de prin 1976, Mircea Dinutz s-a vrâncenizat, trăind în Focşani de un sfert de veac. A fost profesor de limba şi literatura română sau de latină la Colegiul Economic „Mihail Kogălniceanu”, la Colegiul „Al.I.Cuza” şi la Colegiul Naţional „Unirea” din Focşani până când boala necruţătoare l-a obligat să se retragă. Orele de clasă la care am avut privilegiul să asist ca inspector şcolar erau adevărate dezbateri pe teme literare, participarea elevilor fiind totală. Premiile la olimpiadele şcolare sunt mărturie în ceea ce priveşte împletirea vocaţiei de profesor şi critic literar. Numerele din consacrata revistă a Colegiului Naţional „Unirea”, coordonate de Mircea Dinutz, au un plus de spirit ştiinţific. Numerele 13-14 ale   „Revistei Noastre”din anul 2000 au obţinut locul întâi pe ţară.

Ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Mircea Dinutz a avut dorinţa de a scoate la Focşani o revistă  de talie europeană, ”Pro-saeculum”, ducând mai departe ştafeta unui alt plecat în lumea umbrelor, Alexandru Deşliu.

Autor a peste cinci sute de studii de critică şi istorie literară, răspândite prin revistele de cultură din ţară, Mircea Dinutz este şi părintele a opt cărţi de critică şi istorie literară, pe care niciodată nu s-a străduit să le promoveze cu pompă. Pentru informarea cititorilor revistei  „Luceafărul”, le enumerăm cronologic: 1997- „Marin Preda – Patosul interogaţiei”; 2001- „Popasuri critice”; 2007- „Florin Muscalu”; 2008- „Tablete de duminică”; 2009- „Ioan Dumitru Denciu”; 2011- „Scriitori vrânceni de ieri şi de azi”; 2012- „D- ale democraţiei”; 2012- „Anamneze necesare”.

Citind opera criticului şi istoricului literar Mircea Dinutz, eşti cucerit de varietatea stilistică, perfect sincronizată cu domeniul abordat. De la aserţiunea învelită în argumente irefutabile, la tableta de duminică relaxantă, dar acidă, treci pe nesimţite, descoperind în umbra enunţurilor un spirit vioi, hrănit din belşug de literatura şi filozofia universală, de unde absoarbe doar ceea ce i se potriveşte organic.

Mircea Dinutz a lăsat urme şi prin colaborările sale la ”Caiete critice”, ”Convorbiri literare”, ”Viaţa românească”, ”Ateneu”, ”Literatorul „ etc. El est deopotrivă al Vrancei şi al ţării.

De fiecare dată, judecăţile sale critice s-au bazat pe generozitatea textului analizat. A rămas onest şi neconvertit. Francheţea, curajul de a spune adevărul în faţă nu i-au adus multe laude. Avea un fel aparte de a refuza un comentariu la o carte, promiţând că altă

dată va scrie ceva. Bineînţeles că nu scria! Un interviu luat fără pregătirea necesară, cu întrebări pline de inadvertenţe devenea un prilej de punere la punct a celui care dorea să se slăvească pe el.

Colegul şi concitadinul nostru  a plecat pentru totdeauna. Chiar dacă după o vreme puţini îşi vor mai aminti de el, multe din punctele sale de vedere în ale fenomenului literar se vor regăsi în alte studii, în alte articole. Mulţi vor uita să pună semnele citării. Mircea spunea că e mulţumit dacă a lăsat în urmă …  un semn. A lăsat un nume adunat pe multe cărţi. Destinul său pământean a fost programat între 1948, 24 septembrie – 2013, 19 februarie!

Plecarea lui spre alte lumi este ca un nou început, o invitaţie la cuminecătură, la respect şi iubire pentru semeni. A avut şi har şi dar!