Primit pentru publicare: 30 sept. 2016
Autor: Gheorghe MEDIAN, redactor al Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 30 sept. 2016
Redactor: Cezara ROMAN
Editor: Ion ISTRATE

 Monumentele Botoșanilor în pericol, cine le salvează?

Ne-am obişnuit să afirmăm, şi să fim convinşi, cel puţin eu, că ceea ce dă personalitate şi prestanţă Botoşanilor, este cultura. Marile personalităţi născute aici, a căror memorie este păstrată în muzee şi case memoriale,  numeroasele edificii administrative şi civile, de o mare valoare arhitecturală datând, cele mai multe din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului  XX şi monumentele de for public amplasate în cele mai frecventate zone ale oraşului, constituie argumente pertinente pentru un asemenea punct de vedere.

Din păcate, în ultimele decenii, grija pentru cultură pare a fi fost lăsată deoparte de cei îndrituiţi să i-o poarte, şi nu numai de către aceştia. În mod concret, această nepăsare faţă de moştenirea culturală, lăsată de generaţiile şi de administraţiile trecute, se manifestă, în primul rând prin detaşarea cu care este privită continua şi evidenta deteriorare a monumentelor de arhitectură. O scurtă plimbare prin centrul oraşului şi pe câteva străzi adiacente, poate  face dovada acestui fapt, şi pentru a fi cât mai concret, voi oferi câteva exemple de monumente lăsate la voia întâmplării.

Primul dintre ele este Ansamblul Monumental “1907”, operă a sculptorului  Gavril Covalschi, ridicat în anul 1979, pe Bulevardul ”Mihai Eminescu”, la intersecţia acestuia cu Strada Unirii. Monumentul, în forma unui triptic, cu imagini reprezentative pentru ţărănimea botoşăneană de-a lungul timpurilor, este degradat, de pe pereţii pe  care sunt amplasate basoreliefurile sunt desprinse bucăţi mari de piatră, la fel şi de pe soclu, iar spaţiul generos, lăsat privitorilor, amatori să guste opera de artă, este locul predilect al amatorilor de skay-board. Mai mult, fără a fi cât de cât protejat, monumentul este folosit ca loc de amplasare a scenelor  pe care, în zilele festive, au loc concerte şi alte manifestări artistice. Refacerea acestui monument se impune, nu numai pentru că este unul dintre puţinele monumente de for public din Botoşani,  ci şi pentru că este opera unuia dintre marii sculptori români.

Pe Strada Unirii, la numărul 13, se află clădirea fostului Palat Administrativ al Judeţului Botoşani, ridicată între anii 1904 -1907, după planurile renumitului arhitect  Petre  Antonescu. Clădirea, aflată pe lista monumentelor istorice ale oraşului Botoşani, găzduieşte, din anul 1977, Muzeul Judeţean de Istorie. De câţiva ani, se discută despre restaurarea acesteia, şi despre refacerea  expoziţiei permanente, dar deocamdată acest fapt nu s-a întâmplat. În aşteptarea realizării acestui proiect, care poate va mai dura, ar trebui refăcută cel puţin faţada clădirii, care arată jalnic, şi trezeşte compătimirea miilor de trecători care-i trec zilnic prin faţă.Trebuie ţinut cont de faptul că orice zi de întârziere poate aduce grave deteriorări acestui atât de frumos edificiu, iar păstrarea sa, cu aspectul de acum, înseamnă  ştirbirea, cu bună ştiinţă, a aspectului estetic al oraşului.

Pe Aleea Unirii, la numărul 10, se află Casa Manolache Iorga, casa străbunicului după tată, al marelui istoric Nicolae Iorga. Naţionalizată, după 1948, casa a fost locuită de diverse familii, pentru ca, după anul 1980, să fie restaurată şi oferită ca spaţiu pentru amenajarea Secţiei de Etnografie a Muzeului Judeţean Botoşani.

Ca multe alte clădiri din Botoşani şi din ţară, clădirea a fost revendicată şi retrocedată unuia dintre urmaşii ultimului proprietar. Neînţelegerile asupra chiriei pe care noul proprietar a pretins-o, au dus la părăsirea clădirii,  Secţia de Etnografie fiind transferată în Casa Ventura de pe Bulevardul “Mihai Eminescu”. Acum clădirea este abandonată, şi cu siguranţă, în câţiva ani, se va deteriora cu totul. Ea nu este însă o clădire oarecare, este un reper al biografiei lui Nicolae Iorga, este unul dintre puţinele monumente de arhitectură din Botoşani de la începutul secolului al XIX-lea, şi nu trebuie privită cu nepăsare soarta sa. Proprietarul trebuie să fie obligat să o menţină în bunăstare, iar în caz contrar, instituţiile abilitate trebuie să găsească o soluţie, pentru a nu se ajunge la distrugerea sa.

Pe strada Marchian, la numărul 7, se află una dintre cele mai elegante construcţii din Botoşani, datând din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea. Ea figurează pe lista monumentelor istorice ale județului Botoșani sub numele de Casa Garabet  Ciolac.
Construită în stil eclectic de influență franceză, cu parter înalt, cu o intrare monumentală în partea de sud, și cu o alta, pentru folosința zilnică, în partea opusă, cu o bogată ornamentație exterioară, cu încăperi mari, înalte și luminoase, casa a fost locuită de primul său proprietar, Garabet Ciolac, apoi a intrat în posesia marelui proprietar funciar  Alexandru Enacovici, fapt pentru care, ea mai este cunoscută și sub numele de Casa Ciolac-Enacovici. Un fapt mai puțin cunoscut, este acela că fiica lui Alexandru Enacovici, Constanța, a fost căsătorită cu  Vasile Pallady , fratele pictorului Theodor Pallady, căreia i-a  dat ca dotă moșia Podriga, de aproximativ 1000 de hectare și Castelul de la Podriga – acum așezământ  medical. După 1948, casa a fost naționalizată, găzduind mai multe instituții, ultima fiind Direcția Județeană de Sănătate Publică.

Din cauza vechimii și a uzurii suferite în timp, imobilul s-a deteriorat, ultimul deținător abandonându-l, fără a se mai interesa de starea acestuia.De de mai bine de doi ani, clădirea este înconjurată de garduri de protecție, trecătorii fiind avertizați să nu se apropie, pentru a nu fi loviți de tencuiala desprinsă de pe pereți. Deteriorarea clădirii este tot mai evidentă, pe zi ce trece, și nu se  vede niciun semn că se întreprinde ceva în direcția renovării ei. Ne întrebăm, oare proprietarul, instituție a statului, cu sediul în Botoșani, nu are nicio răspundere, sau  nu poate fi în niciun mod obligat să ia măsuri pentru conservarea acesteia?

Monumentele la care ne-am referit mai sus, sunt doar câteva dintre cele care se cer, de urgență, restaurate. Acestora, li se alătură, Centrul Istoric al Botoșanilor, care are un statut cu totul special. Sub titulatura de Centrul Istoric al Orașului Botoșani, acest perimetru a fost inclus în Legea nr. 5/ 2000, privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național, în categoria Valori de Patrimoniu Cultural de Interes Național. În mod concret, legea face referință la un număr de 55 de locuințe aflate pe Strada 1 Decembrie 1918 și în Piața 1 Decembrie 1918.

În privința Centrului Istoric al orașului, trebuie precizat faptul că, acesta face parte, dintre cele numai 20 de centre urbane de importanță națională incluse în lege, fiind singurul din Moldova.

Pentru cei care nu cunosc istoria Botoșanilor, trebuie să spunem că locuințele și imobilele cu altă destinație  din centrul istoric al orașului, care fac obiectul legii mai sus amintite, datează din perioada cuprinsă între ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea și primele două decenii ale secolului XX, fiind construite, după un plan unitar, imitând arhitectura burgurilor germane. Ele au fost  ridicate, în cea mai mare parte, pe cheltuiala negustorilor, meseriașilor și comercianților evrei care-și desfășurau afacerile aici, după marele incendiu din 6 iunie 1887, care a mistuit o mare parte a zonei centrale a orașului.

Este aproape un miracol, că centrul istoric al Botoșanilor a putut să reziste timp de mai bine de un secol, păstrându-se aproape intact, în ciuda celor două războaie mondiale care au trecut peste el și mai cu seamă a sistematizării urbanistice din anii 1965-1980. Cu siguranță însă, tocmai acest fapt,  a constituit  argumentul care a făcut posibilă demararea proiectului, finanțat de Uniunea Europeană, de restaurare a unora dintre construcțiile din acest perimetru, care, dincolo de refacerea unui spațiu emblematic pentru Botoșani, s-a dorit a fi, unul dintre  obiectivele  de primă importanță, pentru înscrierea orașului printre destinațiile turiștilor care vizitează Moldova.

Din păcate, din cauze niciodată dezbătute cu dorința de a găsi și rezolvările potrivite, centrul istoric nu a devenit ceea ce se dorea.

Nu intenționez să fac o analiză a factorilor care au dus la această situație, dar, fără îndoială, lipsa unei strategii de valorificare a centrului istoric al orașului, după terminarea lucrărilor de restaurare, este unul esențial. Ca urmare, spațiul restaurat nu s-a animat, iar acum, la doar câțiva ani de la terminarea lucrărilor, constatăm că de pe pereții unora dintre clădirile restaurate începe să cadă tencuiala, pavajul din piatră cubică de pe Strada 1 Decembrie este scos în mai multe locuri, o parte din plăcile de gresie de pe soclul Monumentului dedicat eroilor din Primul Război Mondial  au fost desprinse și aruncate, iar atmosfera generală este una dezolantă.

De puțină vreme, oficialitățile orașului și județului, au abordat această situație, concluzia fiind că responsabili pentru această situație sunt membrii celor aproximativ 30 de familii de romi care locuiesc în clădirile din centrul istoric, al căror comportament descurajează orice activitate economică și îndepărtează pe cei dornici de a a ajunge aici. Este, desigur o cauză care poate fi luată în considerație, și nu trebuie să uităm că trăim într-un stat de drept, iar cei care încalcă cu bună știință regulile de conviețuire socială, pot și trebuie să fie trași la răspundere și sancționați conform legii. Ținând cont de importanța cu totul specială a centrului istoric, ansamblu urban de importanță națională, poate că ar trebui luată serios în discuție, problema relocării acestor familii în locuințe din alte zone ale orașului. Ceea ce se întâmplă în Parcul Tineretului, trebuie să dea de gândit și nu ne îndoim de faptul că se vor găsi soluțiile necesare salvării și readucerii la viață a inimii de altădată a orașului, centrul său istoric.

Nu pot încheia referirile la Centrul Istoric al Botoșanilor, fără a mai face referire la încă un monument de valoare excepțională, înscris în Legea nr. 5/2000, la capitolul Biserici și Ansambluri Mănăstirești  – Biserica Sfântul Gheorghe, cu clopotnița. Biserica a fost ctitorită în anul 1540 de Elena Despot Doamna, soția domnitorului Petru Rareș.

În cele peste cinci secole de existență, construcția a suferit, în mod inevitabil un proces de erodare, ajungând acum în pragul prăbușirii. De peste două decenii, biserica este înconjurată de o schelărie de lemn, semn al faptului că se pregătește restaurarea ei, dar nimic nu se întâmplă, de fapt. Oare nimeni dintre cei care au obligația să vegheze la păstrarea și conservarea monumentelor de arhitectură, nu se simte vinovat de o asemenea situație? Dacă într-o bună zi, biserica se va nărui, cine va fi găsit vinovat?

Este greu de crezut că dacă vrei să faci un lucru, atunci când toate argumentele sunt de partea ta, nu-l poți realiza. Poate cei responsabili de monumentele orașului ar trebui, în acest caz, să se informeze de la doamna Viorica Popa, până de curând președintele Comunității Armene din Botoșani, cum a făcut rost de sumele de bani necesare restaurării Bisericii Sfânta Maria.

Închei aceste scurte considerații, pe care le doresc un semnal de alarmă nu doar pentru autoritățile și instituțiile care au în domeniul  lor de activitate monumentele orașului, ci și pentru toți cei care-și  iubesc orașul, care nu trebuie să privească cu nepăsare la distrugerea  patrimoniului cultural al acestuia. Generațiile trecute au fost mult mai implicate în emanciparea culturală a Botoșanilor, și noi, cei de acum, suntem obligați să nu ne abatem de la această preocupare.