Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

MULT ÎN PUŢIN

 MULT   ÎN  PUŢIN

Usurelu, C-IAutor, Culiță Ioan UŞURELU

 1.  ACARUL  PĂUN

„Mai bine să suferi nedreptatea decât s-o comiţi” ( SYRUS)
 De multă vreme se foloseşte expresia „Acarul Păun”, dar, s-o recunoaştem, se ştie puţin despre originea ei. Pentru că acest Păun n-a fost deloc un erou de baladă sau de basm. Era, pur şi simplu, acarul Ion Păun care, cu jumătate de secol în urmă, lucra în staţia Vintileanca (Săhăteni), pe linia Buzău – Ploieşti. În acel loc s-a întâmplat un grav accident feroviar, soldat cu morţi şi pierderi materiale. Şefii şi alte persoane importante implicate în catastrofă, adevăraţii vinovaţi, având bani şi relaţii, au scăpat de orice răspundere. Dar un ţap ispăşitor trebuia găsit. Acela nu putea fi altul decât cel mai umil şi mai nevinovat dintre toţi: acarul Păun. De la aflarea acuzaţiei, învinuitul fără vină a mers, ca Diogene, cu felinarul aprins pentru a arăta dreptatea pe care nimeni nu i-o recunoştea.

Astăzi, când adevărul e o floare rară, când întunericul murdăreşte mai mereu lumina, nu ne-am mira ca de toate acestea să fie făcut vinovat un oarecare Păun, ajuns, prin munca lui cinstită de o viaţă, responsabil de cantină sau director de grădiniţă şi nu vreun ministru sau altcineva cu funcţie mare. De altfel, în urmă cu câţiva ani, se dădea cu mare tam-tam la televiziunea noastră liberă un caz de „crasă corupţie”. În sfârşit, credeam noi, corupţia a primit lovitura de graţie prin descoperirea şi pedepsirea marelui corupt. Lumea era în aşteptarea numelui celui care cumpărase vreun bloc sau a aceluia care făcea jonglerii la numirea prefecţilor, a aceluia care se îndopa din dolarii obţinuţi pentru adevărata privatizare, a aceluia care era tartorul   miliardelor obţinute din contrabanda cu de toate… Dar câte n-ar fi de spus despre acela care trebuia supus oprobriului public şi pedepsei justiţiei!  Şi când individul a fost descoperit, nu la Bucureşti, ci la Bacău, toţi am răsuflat uşuraţi. Am scăpat de cel mai mare rău din ţărişoara noastră, strigam plini de fericire. Ce funcţie avea? Era – vă mai aduceţi aminte –  un controlor de bilete. Da, dar foarte…corupt. Aşadar, ne aflăm veşnic în faţa unui acar Păun. De unde o concluzie – întrebare: cine fură şi cine este pedepsit în această lume?

 2.  ADEVĂRUL   ŞI    MINCIUNA

„Adevărul aşteaptă. Numai minciuna se grăbeşte” ( AL.  VLAHUŢĂ )
Se spune adesea că orice om are adevărul lui sau că de la adevăr la minciună este doar un pas, însă noi, oamenii, nu-l acceptăm cu plăcere.  Dar când este vorba să-l strigăm despre alţii, o facem în gura mare, deşi nu ne-a cerut nimeni acest efort.

Şi aici poate interveni patima. În acest sens se cunoaşte, din înţelepciunea antică, expresia: „vei cunoaşte adevărul când vei îndepărta orice patimă de la tine”. Dar dacă se spune adevărul într-o adunare de proşti sau de mincinoşi? Doresc sau înţeleg ei acest lucru? Cât le va folosi?

 După Benjamin Constant adevărul îl datorăm doar acelora care-l merită, în timp ce Kant ne obligă să-l afirmăm chiar şi atunci când minciuna ar salva o viaţă. De multe ori, până şi religia este de acord cu minciuna salvatoare de suflete. Să ne amintim că Fiul risipitor mulţumeşte Domnului că i-a dat dorinţa voluptăţii şi a minciunii, chiar plăcerea invidiei, a urii şi a vicleniei. „Cu ele  nimeni nu e mare. Dar fără ele nimeni nu e viu”. Aşadar, iată alcătuirea noastră: prostia, deşteptăciunea, ura, invidia, minciuna şi  toate celelalte, pozitive şi negative. Omul fiind rău sau bun în funcţie de procentajul de malefic sau benefic din el.

Multe vieţi devin normale prin calităţi minore, ba chiar prin defecte ca ambiţia, încăpăţânarea şi mândria. Aşa cum arăta Noica, „totul se sfârşeşte cu bine dacă nu întârzii în vinovăţie”. Şi totul poate deveni rău, chiar şi fapta bună, dacă exagerezi. Important este ca, la un moment dat, „să fii aşezat în curgere”.

S-a declarat deseori că filosofia ne dă adevărul. Părerea noastră e că nu ne dă adevărul, ci ne învaţă cum să-l descoperim şi este destul. Mai precis, există mari adevăruri şi nu adevăr.  Nimic în stare pură. Nici chiar minciuna. Fiindcă nu este întâmplătoare. În spatele ei vom găsi acumulate trăsăturile negative a generaţii în şir. Singura curăţire de toate relele mincinosului o vom afla în adevăr. Deoarece este de preferat „unei erori folositoare, un adevăr păgubitor”. Dintr-o cauză clară pentru cel ce înţelege: „Adevărul vindecă răul pe care-l cauzează”. Oricât s-ar opune  diverşi indivizi, adevărul şi dreptatea vor învinge minciunile şi alte piedici. Atunci mincinosul nu  va mai fi crezut, nici când, într-adevăr, îi va arde casa.

Minciuna dezumanizează şi ar putea fi chiar scuzată, dar niciodată iertată.  Veţi întreba de ce atâta intransigenţă.  Pentru un fapt simplu: nu ştii unde va ajunge individul care şi-a început viaţa sau cariera cu o minciună!                  

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 25 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5