MULT ÎN PUŢIN …
DE CULIŢĂ IOAN UŞURELU

3. A JUDECA PE ALŢII

„Justiţia fără forţă şi forţa fără justiţie: nenorociri înspăimântătoare” ( J. JOUBERT)

Există pe lume, mai ales în perioadele neclare ale dezvoltării unei societăţi, anumiţi indivizi care se cred îndreptăţiţi să acuze sau să blameze. Uneori pentru fapte de-a dreptul imaginare. Având şi o oarecare putere (politică sau administrativă) te-au declarat, fără drept de apel, vinovat. Şi asta doar pentru simplul fapt că le-a spus lor cineva, care , la rândul lui, auzise de la altcineva… sau pentru că, pur şi simplu, le stai în cale.
Este oare posibil să judeci un om numai după aparenţe sau după impresiile tale de moment? Când, după câte ne spune experienţe omenirii, trăieşti cu omul în casă 40 – 50 de ani şi, la sfârşit, îţi dai seama că nu l-ai cunoscut, că nu l-ai iubit şi nici apreciat? Aceasta se întâmplă – poate – din cauză că făptura umană incumbă taine pe care nu le putem bănui.
Stă în măsura noastră să distingem partea luminoasă de întunericul din om? Putem judeca obiectiv? Dar cine ne dă dreptul să judecăm crunt pe alţii când nu ne cunoaştem nici propriile fapte?
Nu zicem să trecem peste atrocităţi şi anomalii fără să încercăm evitarea sau îndreptarea lor. Însă fără acele atât de periculoase judecăţi definitive: eşti un criminal, eşti un prost, eşti un odios etc.
Dacă am cita pilda lui Iisus „care dintre voi este fără de păcat să arunce cel dintâi cu piatra”, am constata că nimeni, într-adevăr, nu este atât de nevinovat, încât să-şi aroge o asprime de neînţeles. Şi nici n-am văzut în zilele noastre, din nefericire, pe nimeni care să-şi fi turnat cenuşă în cap, să-şi manifeste regretul pentru faptele anterioare sau – de ce nu? – pentru cele viitoare.
Dacă un judecător ar fi pus în situaţia de a se autojudeca, sunt sigur că ar găsi mii de scuze greşelilor lui. Vă întrebaţi cum de e posibilă atâta subiectivitate? Pentru că suntem oameni şi „nimic din ce-i omenesc nu ne e străin”. Însă cei ce sunt numiţi sau se cred meniţi să judece trebuie să fie mai presus de mizeriile sufletului şi ale trupului muritorilor de rând, mai presus de tranziţie, de familiuţe, de interese…
Înţelepţii au recunoscut întotdeauna că omul nu poate să facă decât ce-i omeneşte posibil, de cele mai multe ori nici atât. Ideal ar fi – unde mai găseşti azi idealul? – ca acela care are rolul de a judeca, în diferite împrejurări, pe alţii, să o facă de la înălţimea ştiinţei şi experienţei sale de viaţă în primul rând, şi, în al doilea rând, să nu aibă în spate nici un partid politic de pe platforma căruia să-şi dea verdictele.
În acest timp, noi, cei mulţi, n-avem decât să observăm luciditatea şi obiectivitatea judecătorilor, să credem că omul este perfectibil, şi chiar să-l îndemnăm spre aceasta, să mai sperăm că judecătorii de conjunctură vor dispărea şi le vor lua locul aceia fără pată, să ne luptăm cu noi şi cu alţii pentru a deveni mai buni, mai corecţi…

4. ARE ROST VIAŢA OMULUI?

„Lumea este o scenă, viaţa un act: ai venit, ai văzut, ai plecat” ( SEPTUAGINTA )

Gândindu-ne că omul este – cum spun filosofii – fiinţa cea mai puternică dar şi cea mai slabă, că este fiinţa de la care te poţi aştepta la gesturile cele mai cucernice dar şi le cele mai mari monstruozităţi – atunci oricine are dreptul să se întrebe de ce ne naştem sau de ce murim. Mai ales că primul pas spre moarte este chiar naşterea. Ne naştem doar pentru a muri?
Fiind înzestraţi cu minte şi – unii – seduşi de înţelepciune, am putea să facem totuşi interesantă scurta noastră trecere pe acest pământ. Cu cât suntem mai trecători, sau tocmai din această cauză, trebuie să fim mai atenţi la tot ce se întâmplă în jurul nostru. Iar cei care văd doar lucrurile şi faptele dezgustătoare nu prea mai cred în rostul vieţii. Oare numai atât putem vedea?
Iată, eşti pe stradă şi te lovesc multe vorbe mizerabile, dar şi expresii ca „eşti frumoasă”, „sunt fericit”, eşti minunea vieţii mele” etc. Vedem apoi o floare, un fir de iarbă, un bătrân frumos, un copil isteţ, o fată suavă. Toate acestea te îndeamnă să trăieşti. Important este câţi văd aceste frumuseţi
De obicei ne înfundăm în politic, în ură, în beţie, în sexualitate şi credem că trăim, apoi ni se pare că suntem calificaţi să dăm verdicte şi să despicăm firul în patru. Dar uităm să fim toleranţi, buni, sinceri…
Înţelepciunea latină spunea: „Primum vivere, deinde philosophare” ( întâi trăieşti, apoi filosofezi). La noi se uită acest fapt şi un „Neica nimeni” te judecă aspru, deşi n-a citit, n-a trăit… deşi el a fost mort din timpul vieţii. Şi cum poate fi altfel decât mort când nu vede nimic în jur? În loc să creadă şi să spună că omul este sfânt pentru om
( „homo homini sacra est”), flutură celebra maximă „omul este lup pentru om”. O fi adevărată şi această cugetare pentru că omul, această fiinţă extraordinară, are înălţări minunate dar şi căderi îngrozitoare. Şi atunci, după ce criterii îl calificăm? După căderile sau înălţările sale? Pentru că, e drept, în om intră şi binele şi răul. Totul poate fi schimbat şi transformat în funcţie de voinţă. Dintr-un om obişnuit, Ignatio de Loyola, spre exemplu, şi-a propus şi a devenit sfânt. Cei care se lasă în voia sorţii devin însă criminali, delatori, hoţi etc.
Omul are datoria de a-şi trăi viaţa, oricât de urâtă şi de grea ar fi. Doar trăind şi sperând, eşti un om adevărat. Printr-o permanentă autodepăşire, omul trebuie să-şi poarte cu demnitate destinul care, chiar tragic fiind, poate să-l conducă spre lumină, spre frumos şi spre atingerea rostului acestei vieţi.

Culiţă Ioan Uşurelu