Necesitatea autenticităţii filosofiei contemporane ca depăşire a deviaţiilor istorice

Nu de putine ori s-a vorbit mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial despre constiinta europeana ca o constiinta a culpabilitatii din care a rezultat una dintre cele mai puternice crize identitare din istoria sa. De fapt, atata vreme cat dorim sa ne raportam la contextul constiintei europene, asa cum este el creionat de intreaga experienta istorica, ar trebui ca mai inainte de toate sa observam nevoia permanenta a identitatii europene de a se descoperi si a se redescoperi. Dintotdeauna europenii au trait extazul in sensul aruncarii in fata noului pe care, desigur, l-au perceput in diferite moduri, ceea ce a dus la un moment dat la adevarate cataclisme ale istoriei ce au zguduit din temelii intreaga armonie universala. Pe de alta parte, pe cat de lent a fost procesul aplicarii metodelor destructiei naturii umane, pe atat de spectaculoasa a fost si reprofilarea sa, oarecum rapida, prin inlocuirea sentimentului de culpabilitate colectiva cu cel de responsabilitate individuala. Exemplele care pot fi invocate sunt nenumarate, dar important este sa ne dam seama ca atat cel de-al doilea razboi mondial, cat si universul gulagurilor comuniste, au suprimat pana la uzurpare pretentiile de universalitate ale rationalitatii europene, aceasta din urma reflectand ulterior asupra veridicitatii complementaritatii traditiilor existente pana la recunoasterea faptului ca nu exista un unic detinator al adevarului, ci ca adevarul se afla pretutindeni, intrucat universalitatea ca atare este sadita in insasi demnitatea umana pe care nu avem cum sa o definim in functie de niciun orizont de factura culturala sau religioasa.

            Poate ca in cazul constiintei europene sau a mentalului colectiv european, paradigma cea mai provocatoare la adresa noilor tematizari perceptibile si conceptuale este cea a purificarii inspre faptul de a intelege paradoxul in lumina deslusirii frumosului. Altfel spus, devenirea si transformarea europenitatii au implicat trairea paradoxului ca taina in masura in care lantul decurgerii evenimentelor din trecut a implicat descoperirea noii universalitati, care nu transapare nici in judecati prescriptive, nici in enunturi analitice, ci in revelatia manifestarii Celuilalt in spectrul ontologic al individualitatii sau intimitatii noastre ca stranietate. Iar o astfel de mainifestare presupune si firescul Zusammengehorigkeitgefuhl, adica sentimentul aparitiei Aceluiasi in functie de posesia compulsiva dintre mine si Celalalt recognoscibila in manifestarea Aceluiasi in diferite orizonturi personale. Este un fel de ecumenicitate a gandirii, cum ar fi spus si Friedrich Schlegel, nu numai necesara evolutiei Aceluiasi din noi, ci si imperativa pentru confruntarea dintre Acelasi si Celalalt in interiorul nostru in fata revolutiei responsabilitatii fata de alteritate. 

            Ideea fundamentala este ca europenitatea a fost capabila mai devreme sau mai tarziu sa inteleaga importanta respectului fata de diferenta pentru ca in fond istoria in sine reprezinta singura marturie autentica a impactului facticitatii asupra felului in care noi ne asumam rolul pe aceasta scena a jocului cu destinul, din partea caruia nu putem cere ingaduinta, atata vreme cat nu noi suntem aceia care-i acordam ingaduinta mult dorita. Cert este ca europenitatea se regaseste acum intr-un nou context al descoperirii de sine, iar multilateralitatea gandirii sau adevarului pe care o ofera ca alternativa mai ales etica exigentele contemporane ale cosmopolitismului si ale globalizarii se identifica cu o noua paradigma a provocarii, a carei ludicitate incipienta specifica unor eforturi de imaginatie nu ar fi exclus sa duca la alte consecinte inimaginabile menite sa transforme tragedia intr-o comedie, deci intr-un absurd existential. De aceea, europenitatea are responsabilitatea morala de a introduce semnele echilibrului acolo unde ele nu exista, de a transforma dialogul nu intr-o marturie ideologizata si ideologizanta, ci intr-un firesc al noii atitudini. Motivul pentru care un asemenea rol este rezervat europenitatii consta chiar in experienta sa de a provoca istoria si schimbarile ei si nu intamplator consideram ca tot ea, din moment ce a ajuns sa rastoarne vechile viziuni asupra ierarhiei civilizatiilor, ar avea forta necesara de a se lasa invaluita de esenta mistificatoare ale celor mai indepartate traditii tocmai pentru a le face sa inteleaga in ce masura pot contribui prin bogatia lor de comori spirituale la nasterea adevaratului om nou, inspirat de sentimentul pacii care nu cunoaste nici traditie, nici religie, ci insusi Adevarul, pentru ca pacea in sine este un adevar fundamental de care umanitatea s-a ascuns secole de-a randul ca urmare a incapatanarii ei de a-si pastra nemurirea, si nu viata.