needitat…

Raportul dintre Vladimir Jankélévitch şi conceptul de iertare

Dupa incheierea celui de-al doilea razboi
mondial, in Europa a inceput sa se vorbeasca din ce
in ce mai mult despre vindecarea ranilor trecutului si
despre incercarea de a stabili noi raporturi intre
indivizi si popoare iar diferitele miscari si
oraganizatii pacifiste nu au intarziat sa apara. Cel
putin in plan religios miscarea ecumenica a cunoscut
cea mai mare ascensiune incepand cu anul 1948 prin
initiativa pastorului protestant olandez Wisser
t’Hooft. De atunci au avut loc foarte multe intruniri
ecumenice, a luat nastere si Consiliul Mondial al
Bisericilor dar nu putem sa nu facem referire in
primul rand la sesiunile conciliului Vatican II (1962-
1965), in timpul caruia s-au luat cele mai importante
decizii si anume stabilirea a doua declaratii care
aveau sa schimbe in totalitate raportarea bisericii
catolice la elementele diferentei de confesiune si
religie.
Ne referim din acest punct de vedere la decretul
deespre ecumenism Unitatis Redintegratio care
privea stabilirea unui nou dialog cu celelalte biserici
crestine pentru a da nastere unei epoci in care
diferentele de formalitate si cele teologico�dogmatice din interiorul crestinismului sa se faca din
ce in ce mai putin simtite. De asemenea nu este mai
putin importanta declaratia despre libertatea
religioasa Dignitatis Humane pentru care primordial
era dialogolul interreligios ca modalitate de
recunostere a greselilor din trecut a Bisericii Catolice
dar si a valorilor celorlalte religii cum ar fi in primul
rand iudaismul si islamul. De altfel aceasta
declaratie nu a omis sa recunoasca tragedia fara
margini a Holocaustului si a condamnat toate ororile
indreptate impotriva evreilor pe parcursul istoriei.
Tot ceea ce s-a mentionat pana acum reprezinta doar
cateva progrese care s-au inregistrat in plan religios
si ar mai putea fi date multe alte exemple insa din
motive de spatiu consideram ca ar trebui sa
evidentiam si inovatiile pe care scena relatiilor
internationale le-a cunoscut in plan socio-politic mai
ales cu anul 1957, atunci cand a luat nastere prin
tratatul de la Roma Comunitatea Europeana care
mult mai tarziu si anume in 1992 prin tratatul de la
Maastriht avea sa se numeasca Uniunea Europeana.
Sa nu uitam de asemenea nici de aparitia altor
organizatii internationale care se dovedesc si in zilele
noastre puternice, cum ar fi ONU, NATO sau OSCE.
Toate acestea au reprezentat in primul rand niste
momente esentiale cu privire la incercarea de a face
ca istoria dureroasa sa nu se mai repete iar
conceptele de libertate politica, religioasa, sociala sau
de oricare alta natura, drepturile omului, neingerinta
unui stat in treburile interne ale altui stat,
demnitatea umana si multe altele au devenit
prevalente in orice discurs public. Asadar ceea ce
caracterizeaza mai bine toate initiativele mai sus
mentionate este tentativa de a cere iertare si de a
ierta care insa pentru multi teoreticieni este deosebit
de problematica si chiar contrastanta avand in
vedere trecutul atat de tumultos.
Un exemplu fundamental in constituie Vladimir
Jankelevitch care pornind de la o analiza riguroasa
asupra Holocaustului considera ca iertarea nu este
posibila sau cu alte cuvinte impartaseste afirmatia lui
Paul Eluard potrivit caruia “nu poate exista
mantuire pe pamant atata vreme cat calaii vor fi
iertati”. Pentru Jankelevitch Holocaustul ca atare a
insemnat anularea oricarei posibilitati de a mai ierta
pentru ca porunca “sa nu ucizi” a fost transformata
sistematic in aceea de a ucide. Faptul ca au fost
abolite sase milioane de vieti nevinovate, faptul ca
au fost ucisi cu sadism sute de mii de copii, a facut ca
toate actiunile ulterioare de indrepatare sau de
recunoastere care sa aiba ca rezultat iertarea mult
asteptata, sa nu para nimic altceva decat o ipocrizie.
Altfel spus, luand in considerare toate consecintele
negative ale monstruaselor actiuni din trecut, orice
incercare de remediere nu-si mai gaseste niciun
temei. In acest sesns, pentru Jankelevitch
crestinismului îi revine cea mai mare vina, tinand
cont nu numai de Holocaustul din timpul celui de-al
doilea razboi mondial, ci in primul rand de
modalitatea in care Biserica i-a perceput pe evrei si
nu numai de-a lungul istoriei. Insa, Holocaustul a
fost picatura care a umplut paharul, iar interpretarea
etica a unui atare eveniment pe care o face Vladimir
Jankelevitch implica doua coordonate fundamentale:
crestinismul ca doctrina morala si religioasa
contradictorie in sine si imposibilitatea de a ierta ca
fapt de reaminti aceasta tragedie fara margini.
In ceea ce priveste prima coordonata, Vladimir
Jankelevitch se axeaza inainte de toate asupra
fundamentelor teoretice ale doctrinei crestine care se
refera la mila, compasiune, acceptare, toleranta,
respect, iubire, valori care in schimb nu au cunoscut
o aplicabilitate desavarsita in marea majoritate ale
actiunilor crestine fata de evrei in special. Tocmai
aceasta lipsa a aplicabilitatii valorilor mai sus
mentionate face ca doctrina crestina sa para nu
numai contradictorie in sine, ci chiar independenta
de o foarte mare parte din sistemele morale
elementare. Cat legat de imposibilitatea de a ierta ca
fapt de a reaminti permanent dimensiunea
catastrofala a Holocaustului nu are legatura nici pe
departe cu mentinerea si mostenirea unui sentiment
al urii din generatie in generatie fata de cei ai caror
predecesori au comis cele mai abominabile crime, ci
cu o exigenta morala pe care trebuie sa si-o impuna
mai ales urmasii celor care au savarsit astfel de
crime. Deci, trebuie asumat un sentiment al
culpabilitatii colective care nu trebuie sa se rezume
doar la declaratii si documente oficiale sau la un
ecumenism ipocrit care sa mimeze recunoasterea
greselilor din trecut si acceptarea diferentei. Este o
vorba de o exigenta morala care presupune in special
capacitatea fiecaruia dintre noi de a fi martori
reflexivi la un eveniment istoric funest, cum a fost
Holocaustul, pentru a putea intelege ulterior de ce a
vorbi despre iertare nu are nicio logica. Tocmai de
aceea, diferitele declaratii de recunoastere si de
condamnare a crimelor din trecut nu fac altceva
decat ca indirect aceste crime sa fie continuate chiar
si de urmasii celor care le-au savarsit atata vreme cat
exista pretentia ca raporturile istorice sa capete o alta
dimensiune. Ceea ce este mai important pentru
Vladimir Jankelevitch consta in intelegerea faptului
ca greslile savarsite in istorie au cauzat rani care nu
se vor putea vindeca niciodata, iar astfel de rani nu
pot fi justificate sub nicio forma. A incerca sa le
justifici sau sa emiti pretentia de a le vindeca pentru
a fi iertat reprezinta adevarata ipocrizie. Astfel,
pozitia lui Vladimir Jankelevitch fata de conceptul
de iertare este deosebit de reticenta, insa intr-un fel
nu poate fi considerata radicala pentru ca totusi
aceasta pozitie tine cont de diferenta fundamentala
dintre omul contemporan si istorie, aceasta fiind
facuta la randul ei nu de popoarele ca atare, ci de o
anumita masa de oameni ale caror interese nu au
corespuns neaparat cu cele ale popoarelor. In orice
caz, modalitatea in care Vladimir Jankelevitch
abordeaza problema iertarii este in sine deosebit de
complexa si, nu inainte de toate, destul de
contrastanta fata de standardele impuse de noile
realitati socio-politice pentru care iertarea reciproca
este aspectul principal ca urmare a tentativelor de a
stabili noi raporturi intre indivizi si popoare. De fapt,
din acest punct de vedere ne referim la noile
exigente ale spatiului public contemporan, a carui
constiinta etica este pe de o parte afectata de ranile
istoriei, iar pe de alta parte influentata de
multitudinea de alternative care decurg din credinta
care s-a conturat din in ce in ce mai pregnant in
pozitivismul scientist si vitalismul nitzscheean care
au contribuit din plin la imposibilitatea stabilirii
unui cod etic incepand cu cel putin a doua jumătate a secolului XX.