Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Raportul dintre Vladimir Jankélévitch şi conceptul de iertare

    needitat…

    Raportul dintre Vladimir Jankélévitch şi conceptul de iertare

    Dupa incheierea celui de-al doilea razboi
    mondial, in Europa a inceput sa se vorbeasca din ce
    in ce mai mult despre vindecarea ranilor trecutului si
    despre incercarea de a stabili noi raporturi intre
    indivizi si popoare iar diferitele miscari si
    oraganizatii pacifiste nu au intarziat sa apara. Cel
    putin in plan religios miscarea ecumenica a cunoscut
    cea mai mare ascensiune incepand cu anul 1948 prin
    initiativa pastorului protestant olandez Wisser
    t’Hooft. De atunci au avut loc foarte multe intruniri
    ecumenice, a luat nastere si Consiliul Mondial al
    Bisericilor dar nu putem sa nu facem referire in
    primul rand la sesiunile conciliului Vatican II (1962-
    1965), in timpul caruia s-au luat cele mai importante
    decizii si anume stabilirea a doua declaratii care
    aveau sa schimbe in totalitate raportarea bisericii
    catolice la elementele diferentei de confesiune si
    religie.
    Ne referim din acest punct de vedere la decretul
    deespre ecumenism Unitatis Redintegratio care
    privea stabilirea unui nou dialog cu celelalte biserici
    crestine pentru a da nastere unei epoci in care
    diferentele de formalitate si cele teologico�dogmatice din interiorul crestinismului sa se faca din
    ce in ce mai putin simtite. De asemenea nu este mai
    putin importanta declaratia despre libertatea
    religioasa Dignitatis Humane pentru care primordial
    era dialogolul interreligios ca modalitate de
    recunostere a greselilor din trecut a Bisericii Catolice
    dar si a valorilor celorlalte religii cum ar fi in primul
    rand iudaismul si islamul. De altfel aceasta
    declaratie nu a omis sa recunoasca tragedia fara
    margini a Holocaustului si a condamnat toate ororile
    indreptate impotriva evreilor pe parcursul istoriei.
    Tot ceea ce s-a mentionat pana acum reprezinta doar
    cateva progrese care s-au inregistrat in plan religios
    si ar mai putea fi date multe alte exemple insa din
    motive de spatiu consideram ca ar trebui sa
    evidentiam si inovatiile pe care scena relatiilor
    internationale le-a cunoscut in plan socio-politic mai
    ales cu anul 1957, atunci cand a luat nastere prin
    tratatul de la Roma Comunitatea Europeana care
    mult mai tarziu si anume in 1992 prin tratatul de la
    Maastriht avea sa se numeasca Uniunea Europeana.
    Sa nu uitam de asemenea nici de aparitia altor
    organizatii internationale care se dovedesc si in zilele
    noastre puternice, cum ar fi ONU, NATO sau OSCE.
    Toate acestea au reprezentat in primul rand niste
    momente esentiale cu privire la incercarea de a face
    ca istoria dureroasa sa nu se mai repete iar
    conceptele de libertate politica, religioasa, sociala sau
    de oricare alta natura, drepturile omului, neingerinta
    unui stat in treburile interne ale altui stat,
    demnitatea umana si multe altele au devenit
    prevalente in orice discurs public. Asadar ceea ce
    caracterizeaza mai bine toate initiativele mai sus
    mentionate este tentativa de a cere iertare si de a
    ierta care insa pentru multi teoreticieni este deosebit
    de problematica si chiar contrastanta avand in
    vedere trecutul atat de tumultos.
    Un exemplu fundamental in constituie Vladimir
    Jankelevitch care pornind de la o analiza riguroasa
    asupra Holocaustului considera ca iertarea nu este
    posibila sau cu alte cuvinte impartaseste afirmatia lui
    Paul Eluard potrivit caruia “nu poate exista
    mantuire pe pamant atata vreme cat calaii vor fi
    iertati”. Pentru Jankelevitch Holocaustul ca atare a
    insemnat anularea oricarei posibilitati de a mai ierta
    pentru ca porunca “sa nu ucizi” a fost transformata
    sistematic in aceea de a ucide. Faptul ca au fost
    abolite sase milioane de vieti nevinovate, faptul ca
    au fost ucisi cu sadism sute de mii de copii, a facut ca
    toate actiunile ulterioare de indrepatare sau de
    recunoastere care sa aiba ca rezultat iertarea mult
    asteptata, sa nu para nimic altceva decat o ipocrizie.
    Altfel spus, luand in considerare toate consecintele
    negative ale monstruaselor actiuni din trecut, orice
    incercare de remediere nu-si mai gaseste niciun
    temei. In acest sesns, pentru Jankelevitch
    crestinismului îi revine cea mai mare vina, tinand
    cont nu numai de Holocaustul din timpul celui de-al
    doilea razboi mondial, ci in primul rand de
    modalitatea in care Biserica i-a perceput pe evrei si
    nu numai de-a lungul istoriei. Insa, Holocaustul a
    fost picatura care a umplut paharul, iar interpretarea
    etica a unui atare eveniment pe care o face Vladimir
    Jankelevitch implica doua coordonate fundamentale:
    crestinismul ca doctrina morala si religioasa
    contradictorie in sine si imposibilitatea de a ierta ca
    fapt de reaminti aceasta tragedie fara margini.
    In ceea ce priveste prima coordonata, Vladimir
    Jankelevitch se axeaza inainte de toate asupra
    fundamentelor teoretice ale doctrinei crestine care se
    refera la mila, compasiune, acceptare, toleranta,
    respect, iubire, valori care in schimb nu au cunoscut
    o aplicabilitate desavarsita in marea majoritate ale
    actiunilor crestine fata de evrei in special. Tocmai
    aceasta lipsa a aplicabilitatii valorilor mai sus
    mentionate face ca doctrina crestina sa para nu
    numai contradictorie in sine, ci chiar independenta
    de o foarte mare parte din sistemele morale
    elementare. Cat legat de imposibilitatea de a ierta ca
    fapt de a reaminti permanent dimensiunea
    catastrofala a Holocaustului nu are legatura nici pe
    departe cu mentinerea si mostenirea unui sentiment
    al urii din generatie in generatie fata de cei ai caror
    predecesori au comis cele mai abominabile crime, ci
    cu o exigenta morala pe care trebuie sa si-o impuna
    mai ales urmasii celor care au savarsit astfel de
    crime. Deci, trebuie asumat un sentiment al
    culpabilitatii colective care nu trebuie sa se rezume
    doar la declaratii si documente oficiale sau la un
    ecumenism ipocrit care sa mimeze recunoasterea
    greselilor din trecut si acceptarea diferentei. Este o
    vorba de o exigenta morala care presupune in special
    capacitatea fiecaruia dintre noi de a fi martori
    reflexivi la un eveniment istoric funest, cum a fost
    Holocaustul, pentru a putea intelege ulterior de ce a
    vorbi despre iertare nu are nicio logica. Tocmai de
    aceea, diferitele declaratii de recunoastere si de
    condamnare a crimelor din trecut nu fac altceva
    decat ca indirect aceste crime sa fie continuate chiar
    si de urmasii celor care le-au savarsit atata vreme cat
    exista pretentia ca raporturile istorice sa capete o alta
    dimensiune. Ceea ce este mai important pentru
    Vladimir Jankelevitch consta in intelegerea faptului
    ca greslile savarsite in istorie au cauzat rani care nu
    se vor putea vindeca niciodata, iar astfel de rani nu
    pot fi justificate sub nicio forma. A incerca sa le
    justifici sau sa emiti pretentia de a le vindeca pentru
    a fi iertat reprezinta adevarata ipocrizie. Astfel,
    pozitia lui Vladimir Jankelevitch fata de conceptul
    de iertare este deosebit de reticenta, insa intr-un fel
    nu poate fi considerata radicala pentru ca totusi
    aceasta pozitie tine cont de diferenta fundamentala
    dintre omul contemporan si istorie, aceasta fiind
    facuta la randul ei nu de popoarele ca atare, ci de o
    anumita masa de oameni ale caror interese nu au
    corespuns neaparat cu cele ale popoarelor. In orice
    caz, modalitatea in care Vladimir Jankelevitch
    abordeaza problema iertarii este in sine deosebit de
    complexa si, nu inainte de toate, destul de
    contrastanta fata de standardele impuse de noile
    realitati socio-politice pentru care iertarea reciproca
    este aspectul principal ca urmare a tentativelor de a
    stabili noi raporturi intre indivizi si popoare. De fapt,
    din acest punct de vedere ne referim la noile
    exigente ale spatiului public contemporan, a carui
    constiinta etica este pe de o parte afectata de ranile
    istoriei, iar pe de alta parte influentata de
    multitudinea de alternative care decurg din credinta
    care s-a conturat din in ce in ce mai pregnant in
    pozitivismul scientist si vitalismul nitzscheean care
    au contribuit din plin la imposibilitatea stabilirii
    unui cod etic incepand cu cel putin a doua jumătate a secolului XX.

     

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5