Elena  Petriman Țarălungă, Iași

 NENEA SILICĂ- EROUL UITAT

Mult am stat pe gânduri până să mă încumet a scrie despre eroul de război Petriman Vasile, nenea Silică, pe numele lui de alint.

Despre ,, nenea Silică” am mai scris în paginile revistei de cultură ,,Academia Bârlădeană”- prin 2008. Dar pe atunci încă nu știam tot adevărul. Pe atunci, încă nu-mi încheiasem căutările și cercetările prin arhive.

Astăzi, pot spune, fără a greși, fără a fi considerată o ,,plagiatoare”, că nenea Silică, unchiul meu, adică, fratele tatei, este adevăratul erou din romanul scriitorului Camil Petrescu: ,, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.” Pentru că nenea Silică este mai autentic decât eroul Ștefan Gheorghidiu, alias Camil Petrescu. Pentru că, spre deosebire de eroul Ștefan Gheorghidiu din roman, eroul meu- Vasile Petriman, chiar a trăit o ultimă și singură noapte de dragoste, urmată de o primă zi de front și-o ucigătoare noapte de război. Cu deosebirea că acțiunea din romanul mult îndrăgitului scriitor începe chiar cu anul 1916, în timp ce povestea eroului meu se petrece în anul 1941, începând cu luna iunie, ziua 22, ziua de început a distrugătorului război, Al Doilea Război Mondial.

O poveste pe care nimeni din familie nu a știut-o. A fost nevoie să se scurgă zeci și zeci de ani, pentru ca, în sfârșit, adevărul să iasă la lumină. Cum? Printr-o pură întâmplare, care sună cam așa:
Ascultând poveștile de război ale tatălui meu, și el participant activ la al Doilea Război Mondial, aflu că fratele lui, Vasile, și-ar fi pierdut viața în luptele de la Țiganca. Mai multe nu știa nici tata, dar nici bunica.

O viață întreagă, biata mea bunică a trăit cu o rană în suflet: aceea că fiul în care își pusese toată nădejdea, pentru care se sacrificase să-l vadă ajuns ,, om cu carte”, învățător în sat, a plecat pe front, fără să-i ceară voie, fără să-i ceară binecuvântarea. Și totul, numai și numai pentru că ea nu a putut fi de acord cu căsătoria lui. Uneori, ca tot copilul, o întrebam:
− Bunico, e adevărat că nenea Silică a plecat
supărat pe front?
− Of, pe toate vrei tu să le știi, fata mea!
Feciorul meu ar fi trăit și azi, de m-ar fi ascultat, dar n-a vrut să asculte și dus a fost. Pe unde-i zac oasele, niciodată nu am putut afla.
− Păi, ce puteai face, bunică, chiar de-ai fi uitat
− M-aș fi dus și eu acolo unde-i îngropat, să-i aprind o lumânare, să-l pomenesc și să-l plâng, așa cum se plâng morții. Dar n-am putut afla unde-a murit, cum n-am putut afla nici unde-a murit bărbatul meu, tatăl copiilor mei și bunicul tău- răspundea bunica, plângând.

Și-și dădea bunica drumul lacrimilor să curgă la vale, pe caierul de lână înfășurat în furca de la brâu. Eu o priveam și nu puteam spune nimic, doar ochii mei, strălucind în lacrimi, urmăreau cum firul de lână se tot învârtea pe fusul bunicii, în timp ce bunica trăgea cu înverșunare și năduf din caierul stropit cu lacrimi, dând la iveală fusul tors, plin de lacrimi de jale și dor. ,,Fusul cu lacrimi”.
Povestea despre nenea Silică a rămas în trecut, ca toate poveștile de război.
Pe când eram eu studentă, cum nimeni nu-i veșnic pe pământ, bătrână și bolnavă de tristețe și singurătate, într-o zi de toamnă târzie, a plecat bunica mea, în deplină tăcere, spre lumea de dincolo. S-a dus să ceară bunului Dumnezeu să-i dea înapoi pierduții în război: pe tatăl celor trei feciori și pe feciorul neascultător, plecat voluntar să lupte pentru cealaltă mamă – patria română.
Eu am rămas cu amintirile ce nu-mi dădeau pace; gânduri de tot felul se învârteau în capul meu.
O coincidență uimitoare avea să mă trezească din amorțelile mele. Într-un alt colț de țară, mult iubitul meu consătean și mare om de cultură, C. Dimoftache Zeletin, îmi scria:
București,
Vineri 22 iunie 2007

Dragă Elena,
Răspund sensibilei tale scrisori, fără dată, pe care am primit-o la 11 iunie a.c. Întâi de toate însă, am să rememorez, precizând că data de 22 iunie, aceeași zi deci, însă din anul 1941, când ne-a cuprins pe toți, la Burdusaci, tulburarea sacră legată de intrarea țării noastre ciopârțite în război, pentru a cuceri ,, ce-aveam de cucerit”, cum spune Șt. O. Iosif în ,,La arme!”- marseilleza noastră, a românilor. Mă văd în via de sus, dinspre Băluș, sub rediul domnului Popovici, via de la ,, mătușa Arhipoaia”, mătușa Profira Arhip, situată deasupra viei noastre americane. Stăteam cuibărit sub împletitura rădăcinilor aeriene, groase ca niște anaconde ori pitoni, ale nucului de sub care fugea la vale pământul nisipos. Au început deodată să tragă clopotele la bisericile Sfântul Nicolae, Sfinții Arhangheli și Sfântul Gheorghe- căci de sus, cuprindeam atât cu vederea cât și cu auzul Burdusacii și Oprișeștii… Cu un an înainte avusese loc răpirea Basarabiei. Vestea a primit-o Mama, care în momentul acela trebăluia în bucătăria de la miazăzi împreună cu Adela lui Nicuță Șaim ( o știi)?), țiganca sobră și lipită de familia noastră ca, de altfel, și Nicuță( urma să lupte pe front și să cadă prizonier), cu toții atașați de noi până la moartea lor. Aveam 5-6 ani, dar îmi aduc perfect aminte cum, văzând-o pe mama în lacrimi, Adela a început – cu toată discreția ei – să plângă în hohote când Mama, aflată parcă în comunicare cu transcendentalul, a formulat apodictic următoarea previziune, care și astăzi mă emoționează, speriindu-mă:
– De astăzi începe nenorocirea noastră!
Și așa a fost! A ținut peste 60 de ani…
Închei aici fragmentul din scrisoarea marelui om, cu precizarea că scrisoarea aceasta a declanșat în mine resortul căutărilor prin arhive, printre rude, la starea civilă a locului de naștere a unchiului meu, la U.M.Pitești, la Școala Normală din Bârlad…
Primul pas, ca un om ce lucrase mulți ani din viață cu actele de stare civilă, îl fac spre arhiva Stării Civile a fostei comune Burdusaci, acolo unde se născuse unchiul meu.
Mare mi-a fost surpriza să descopăr pe marginea actului de naștere următoarea mențiune: ,, Căsătorit cu Natalia Stelea- 21 iunie 1941.”
O altă mențiune arăta: ,, Decedat la Ploiești, la 15.07.1941.
Deci ăsta era motivul pentru care bunica nu știa unde i s-a pierdut feciorul: înștiințarea o primise, cum era și normal, soția lui! De ce nu știa și bunica? Pentru că niciodată nu a fost de acord cu acestă căsătorie. Și nu pentru că ar fi avut ceva împotriva fetei, ci pentru că exista o rudenie destul de apropiată între cele două familii: tinerii erau veri de gradul al doilea.
De ce nu știau și tinerii despre rudenie? Amândoi erau orfani de tată, la amândoi le dispăruseră părinții în celălalt mare război, Primul Război Mondial, legăturile de familie se uitaseră, numai bunica era cea care nu putea uita, de aceea se împotrivise cu atâta dârzenie unei asemenea alianțe. Și totuși, trecând peste opoziția bunicii și peste orice grad de rudenie, tinerii și-au jurat credință veșnică în chiar preziua începerii războiului.
Și asta n-ar fi fost nimic, dacă totul ar fi decurs normal și dacă faptele nu ar fi luat o întorsătură tragică, așa cum aveam să descopăr eu mai rârziu, mult prea târziu.
Am în față răspunsul de la Arhiva U.M.Pitești, răspuns care dovedește că, în adevăr, unchiul meu a plecat pe front în ziua de 22.06.1941:
Certificăm că PETRIMAN VASILE, născut în anul 1912 luna 07 ziua 19, fiul lui Neculai și Casandra, a fost identificat cu următoarea situație:
– 22.06.1941 – plecat pe front cu regimentul 24 Infanterie.
– 15.07.1941 – șters din controale, fiind mort în Spitalul Z. I. 419 Ploiești din cauza rănilor căpătate pe frontul de luptă, extras de deces nr. 944/1941 emis de către Primăria Municipiului Ploiești, O.Z. 540/1941.
Citind și recitind cele de mai sus, nu pot să nu mă gândesc la faptul că unchiul meu s-a avântat într-un război gândind că va putea scăpa de durerea unei iubiri imposibile doar prin focul luptei pentru reîntregirea patriei –mamă. Un război ce avea să-l stingă din viață la nici 29 de ani. Un război ce, în loc să-i redea iubirea pierdută, avea să-l piardă pe vecie, lăsând în urmă nu doar o mamă îndurerată, ci și o soție disperată, despre care nimeni din familie nu știa.

Ca toate poveștile de război, ar fi trebuit ca și povestea unchiului meu să se sfârșeacă odată cu moartea lui în Spitalul Ploiești.
Dar n-a fost doar o simplă poveste de război, a fost și o tristă poveste de iubire. O iubire pentru care cei doi și-au jurat credință veșnică în fața ofițerului stării civile, ca semn de revoltă și nesupunere.
Oare de-ar fi știut, ce ar mai fi spus bunica? Ce-ar fi spus dacă ar fi aflat toate cele eu am aflat?
Ce-ar fi spus dacă ar fi știut că are și un nepot? Pare incredibil, nu-i așa? Dar e cât se poate de adevărat:
În anii când eu lucram în învățământ, o colegă, absolventă a Liceului Pedagogic din Bârlad, îmi face cunoștință cu soțul ei, învățător și el, la o școală din oraș. Pe atunci, nu aveam de unde să știu că soțul colegei mele este chiar vărul meu, fiul răzvrătitului Silică, cel plecat voluntar pe front. Pentru că nici nu purta numele unchiului meu!
Intrigată și curioasă, o întreb pe colega mea:
– Unde s-a născut soțul tău? Mi se pare foarte cunoscut, dar nu știu de unde să-l iau.
– S-a născut aici, în Bârlad, dar tatăl lui a murit pe front, așa povestește socrul meu.
– Dar spui că tata i-a murit pe front! Despre care socru vorbești?
– Draga mea, povestea e lungă, nici eu nu știu prea multe, decât că socrul meu, actualul socru, l-ar fi cunoscut pe tatăl soțului meu. Au fost răniți amândoi pe front, au stat în același salon de spital, se cunoșteau din anii de Școală Normală, au fost colegi și prieteni. Astăzi, socrul meu e pensionar și invalid de război.
– Dar tu porți numele soțului după tatăl lui, mortul pe front?
– Asta, cu numele, e altă poveste, una care nu se prea discută în casă. Știu doar că, în timp ce se afla în spital, rănit pe front, socrul meu a jurat prietenului său să-i dea de urma soției și să-i poarte de grijă. S-a întors socrul meu de pe front fără un picior, a găsit-o pe soția prietenului și s-au căsătorit. Asta-i tot ce știu.
– Vrei să spui că soțul tău este, de fapt, copilul acelui prieten?
– Adevărat, dar l-a crescut ca pe copilul lui și i-a dat numele lui. Și-a ținut promisiunea și n-a regretat.
Asta a fost toată discuția, nu aveam motiv să insist, de vreme ce nici colega mea nu era dispusă la mai multă poveste.
Doar după anul 2008 aveam să aprofundez cercetările și să constat, nici mai mult, nici mai puțin, că nenea Silică a murit fără să știe că, din acea ultimă noapte de dragoste, are un fiu. Cum n-a știut nici bunica mea, nici tatăl meu, nici vreo altă rudă din familia mea.

Când scriu aceste rânduri, am în față fotografia răzvrătitului meu unchi, singura fotografie rămasă prin casa bunicii. E datată 1941, probabil e făcută chiar la absolvirea Școlii Normale din Bârlad.
Înalt, zvelt, stând picior peste picior, cu o batistă albă la buzunarul costumului negru, bine croit, ce-i venea ca turnat, cu chipul îngândurat, cu ochi căprui, sprâncene negre, bine conturate, frunte înaltă, păr negru, dat peste cap, fără urmă de zâmbet pe fața-i albă, ovală, nenea Silică privește sumbru spre aparatul de fotografiat, de parcă și-ar citi viitorul.