Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 11 → 2019
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările. (Nicolae Vălăreanu Sârbu – Insomnii de lumină – Ed. eCreator, 2018)

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 2 (122), februarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Neodihna cea de toate zilele – cu vedere la toate zările. (Nicolae Vălăreanu Sârbu – Insomnii de lumină – Ed. eCreator, 2018)

 Primit pentru publicare: 15 Febr. 2019
Autor: Daniel MARIAN, Deva
Cronică literară
Publicat: 16 Febr. 2019
© Daniel Marian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate
[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

 


Oriunde şi oricând se află poetul, ştiu că e bine: şi poetul, şi locul şi timpul. Şi trebuie să
se afle întru consfinţirea trecerii poetului prin acel loc şi timp care astfel pot deveni minunate.
Asta simt eu ca pe ceva axiomatic de mai dinaintea expresiei ’de când lumea’.
A scrie despre Nicolae Vălăreanu Sârbu este precum a omologa petrecerea împreună
cu nepetrecerea timpului, locului şi amănuntelor interaxiale. „Insomnii de lumină” ar fi aşteptat
de mult, nu ştiu de ce abia acum se-ntâmplă, la câte insomnii şi la câtă lumină. Poezia e cea pe
care o ştim fără a trebui căutată, doar ce a mai înflorit universul poetic la timp de înflorire.
„era o miză şi singuri/ doi invalizi/ ne validam reciproc ideile// la masă sub viţa de vie/
visez cum plouă/ şi desenez o umbrelă// timpul alunecă pe(ste) pietre/ vocea ta sparge tăcerea/
asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme// ca o femeie cu şapte copii/ obosită/ grădina
cu flori// oricum/ e importantă lupta între oameni/ şi propriile lor deprinderi// noi doar scriem/doi
invalizi ne taie mâinile/ ale tale sunt fierbinţi şi alungă tăcerea// chemări apar în inima strânsă/ la
 atâtea invalidări de destin/ preconceput” (flori rupte dintr-un vechi poem).
Da, prietene, cam aşa e cu poeţii sub clar fără lună. Da’ poa’ fie orişice clar. Hai să
zicem aşa: Tu sărişi din copac de făcuşi focu’ şi io mă-nţepenii pă un gard. Ce-i, că-i chiar fain!
Bine, să trecem la ale noastre de pe hârtie… Tu ştii chiar ştii ce-ai făcut? În afară de a-ţi expune
nevoia de dublare a singularităţii care tot singurătate s-ar chema c-ar fi. În afară de c-ai scris un
poem de şi pe cinste.

Ai redefinit câteva pe care le bănuiam puse deoparte catalogate inventariate îndosariate,
şi iote ba. Deci după cumj urmează: miza e de a fi şi singuri dar tot de a fi; suntem prea zdraveni
de nu ne putem crede noi pe noi; minţile noastre scânteiesc doar după cum le stă în fire şi le cam
stă tot timpul; de aici şi ideile care nu-s idei ci forme non-contemplative de (re)construcţie
universalicească; cu umbrela da, de nu bată vânt; cu timpu’ tocmai ce nu există aşa că lasă-mă cu
pe(ste) pietre; vocea ta confundă tăcerea cu ceva întotdeauna întârziat; rezistenţa-i acilea:
„asfinţitul este un pretext/ să ne iubim mai devreme”; nu ştiu câţi copii trebuie, io tot timpul fac
copii după ce-am adunat în gând, de-acolo cred că ţi se trage şi cu femeia ta cea dinspre poezie;
grădina e luminată măi, deşi aşa-i ea obosită, când se ia curentul atunci vorbim cu primarul; lupta
între oameni e singura formă de a fi şi anume oameni; noi doar scriem – da’ ce altceva să facem;
….mai departe şi ca de altfel pe alocuri tu ştii ce-ai vrut să spui…

Glumim şi nu prea glumim… uite un poem bun: „cu viteza rece a luminii”: „las
urmele să vorbească/ caut alte forme de viaţă/ în spaţii încă îndepărtate şi necunoscute/ unde
gravitaţia are alte legi.// nu-mi rupe posibilitatea/ ea există/ convingerea nu se lasă înşelată/ ea
urcă-n spirală prin timp/ lumina mi-a întărit toate demersurile/ care se cer îndeplinite-n fapt// tu
caută-mă-n viitorul care se apropie/ cu viteza rece a luminii/ să-l primim fără teamă acasă”.
Poem pe care nu-l mai comentez tocmai că-i prea bun pentru a-l comenta.
Să mai adaug despre cum ar fi asta o carte faină? Cred că deja am zis-o. Bine…. Asta
este o carte faină!

Daniel Marian, Deva, noiembrie 2018



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.588 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2019 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5