Sub tălpi, încins, mă arde nisipul auriu,
În zare, furtuni se pierd în oaze fumurii
Şi-mi port clepsidra care, închide-n lăcomie,
Cu cheia ancestrală, ca salbă să rămâie.

M-apropii de o oază de verde-ncins în umbre,
Şi mă visez străină în visurile sumbre,
Mă stinge o dogoare de valsuri în pustie
Şi mă respiră vântul, ce-n aer mă descrie.

Pustiul se desface în mii de oaze reci,
Amestecând cu zarvă, nisipurile seci,
Alerg prin mărăcinii ce-mi scrijelesc uitare,
Şi nu am timp de timpul, ce stă între chenare.

Mă risipesc în praful, ce-nghite răsuflarea,
Bătătorind nisipul, zadarnică-i uitarea,
Mă pierd tăcută,-n pustiul neprimitor şi laş,
Şi-arunc în marea de nisip, un suflet de ocnaş.

Sălciu e sufletul încins de-amare provocări,
Când lumea e ‘necată-n lăcomie de orori!