Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nerăbdare țărănească

    Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.7 (151), Iulie 2021
    Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
    ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
    ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
    Director: Ion ISTRATE


    Nerăbdare țărănească

    Primit pentru publicare: 8 Iulie 2021
    Autor: Gruia COJOCARU, redactor al Revistei Luceafărul
    Publicat: 8 Iulie 2021
    © Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
    Editor: Ion ISTRATE


    Nerăbdare țărănească

    Zorii ultimului deceniu al secolului XX își deschideau biruitor petalele de trandafir. Bucuria creștea în sufletele românilor. Am scăpat de dictator, era motto-ul care guverna rostirea zilelor. În orașe viața părăsea izvoarele vechi, în sate epoca roșie era trasă pe roată  pentru a face loc altor vremuri. Pretutindeni, spiritul lui Horea dezlega oțelit lava țăranului român. 

    Viața din lăuntrul satului se zidea robust în tiparul timpului. Pulsa aprig și în Valea Izvoarelor. Lichidarea patrimoniului fostei Cooperative Agricole de Producție (CAP) devenise obiectivul esențial al comunității. Oamenii se îndreptau hotărâți spre corpul administrativ al satului, intrat violent în regresie. Se îmbulzeau instinctiv, să prindă un loc mai în față. În centrul CAP-lui, în fața mulțimii, Pavel Ariton, inginer-șef și președinte, privea absent cum Istoria devora strident potecile cunoscute.

    — Vom împărți astăzi, prin licitație, capetele de bovine din CAP, spuse Pavel. Au prioritate cei care-au intrat cu animale în Gospodăria Agricolă Colectivă, în anii ’60. Înainte de toate însă, vreau să vă amintesc ceea ce v-am spus acu’ un an, în ’90, la ultima Adunare Generală: putem deveni puternici la nivel județean și național, dacă păstrăm patrimoniul pe care l-am ridicat cu sudoarea noastră, administrându-l doar pentru noi, retribuiți fiind în funcție de contribuția fiecăruia. În felul acesta…
    —Lasă-ne cu vorbăria, că n-avem timp de palavre! tună o voce din mulțime.
    —Dă-ni ci-i al nostru, cî distul ne-ai mâncat 45 de ani!
    — Bine, cum doriți! zise Pavel resemnat, privind corul de prieteni. Pe unii îi cununase, altora le botezase copiii… Avem 412 vaci cu lapte, 186 de juninci și 269 de tineret bovin, 287 de cai,  continuă el. Preț de pornire: 22500 lei pentru vacă sau junincă, 12500 pentru tineret.
    — Eu o vre’u pi balțata iasta româneascî șî juni’ca cei neagrî din colț, vorbi Grigoraș Vasile.
    — Grigoraș, tat-tu nici câ’ni n-o avut la colectivizari, cî doar eram megieși pe-atunci, strigă Sandu Pricope.
    Mulțimea râse zgomotos. Grigoraș, roșu ca fierul modelat pe nicovală, urlă:
    — Oi, magarule, după ci cî ti-am scos din zapadî di zăci di ori șî ti-am dus acasî mort de b’at, mai vorbești?! Așă-mi trebu’, dacă nu ti-am lasat sî dai ortu’ popii!
    — Li ieu eu pi ’celea două, grăi Mihai Silvestru. Tata o fost gospodar. Am intrat în colictiv cu trii vite șî doi cai.
    Pavel cercetă registrul agricol. Încuviință.
    — Mai e vreo solicitare pentru cele două animale? întrebă Pavel.
    Mulțimea tăcu. Pavel continuă licitația, în timp ce casierul număra primii bani din lichidare. Țăranii puseseră deja mâna pe două-trei animale și-așteptau nerăbdători. Uneori, lângă o vacă trupeșă, cu ugerele grase, câțiva săteni aprindeau un dialog, care nu ducea lipsă de sudălmile obișnuite. În cele din urmă, unii părăseau bovina jinduită, lăsându-și vecinul ori prietenul stăpân pe necuvântător. Totuși, deși mai rămaseră destule rumegătoare, câțiva  dintre foștii membri cooperatori se țineau deoparte.
    — Nea Grigore, dumneata de ce nu-ți alegi o vacă, ceva? întrebă Pavel nedumerit.
    — Am două vaci buni acasă, mi-i distul, dom’ inginer. Cu oleacă de pensie șî cu laptili pi cari-l duc la contract, zâli di-oi ave’…
    Pavel aprobă clătinând ușor din cap, apoi gândul i se frânse în bucăți. Când era de-o șchioapă, tatăl său avea două vaci hulube, cam costelive. Nu dădeau cine știe ce lapte, dar, cu ce mulgeau în fiecare zi, i-au crescut pe toți nouă. Uneori, când tata ducea zarzavaturi la piața din Săveni, cu iepele cele mari, vacile rămâneau să-nvârtă roata, ce rostogolea apa din iaz la grădina de legume. Arșița era învinsă…
    — Li ieu eu, dacă nu sânt doritori! grăi Costică Avarlea. Doar n-o sî li lăsăm sî chiarî di foami!
    — Mai dorește cineva vreo bovină? întrebă Pavel cu glas înalt.
    Cum nu primi niciun răspuns, rosti:
    — Ia-le, nea Costică și crește-le sănătos!
    După ce plata se-mplini, gloata se sparse în fragmente pestrițe, iar sătenii plecară gălăgioși spre casele lor. Unii au oprit în Centru, așa, ca să se răcorească, după obicei, c-o votculiță sprintenă. Alții, mai așezați, s-au întors în cetatea vorbei, abia după ce-au dat vitele în primire celor de-acasă.
    — Ai vrut vacî, fimei’, ț-am adus sî ti saturi, zise Costică, cu ochii scânteietori. Vez’ cî eu am ceava treabă la Centru, cosăști șî tu niști iarbî la viti!
    Saveta plivea un strat de ceapă și, când își ridică privirea, optsprezece perechi de ochi o priveau blajin din ogradă.
    — Ai ’nebunit, Costică? Aestea or sî ni mânânci șî urechili…
    — N-ave’ tu grijî, alegi trii cari-s mai buni ș-apoi las’ pe mini. Femeia luă coasa din nuc, îi ’cercă tăișul, apoi căută cutea cea nouă. Bărbatul intră în bucătărie, rupse o bucată de turtă, moale săptămâna trecută,  și-o mestecă hulpav. Aruncă puloverul cel vechi și-și luă o cămașă în carouri, de la ajutoare. Belgienii fuseseră generoși cu satul, ba, mai mult, după ce-au rezolvat problema canalizării spitalului comunal, au împrăștiat, fără ifose, și niscaiva sămânță – doar pe unde terenul a fost fertil – când ciocolata eliberată sclipitor de veșminte își dezlega aromele…
    Sî-i zîci lu’ Petrică, când vini di la târg, sî li dei apî! porunci Costică, fără să mai privească în urmă.
    Femeia murmură apăsat ceva nedeslușit printre dinți, în timp ce coasa descria arcuri adânci pe fâneața grasă.

    Mulți dintre țărani se-ntoarseră în CAP a doua zi, cu ochii înroșiți. Ori nu dormiseră bine, ori au îngăduit mai mult ca de obicei pe la Centru. Era firesc, mai ales că Sorin Pandele, patronul buticului, a angajat o brunetă cu ochi verzi, alunecoși, adusă fără multă tocmeală tocmai din Târgul Bujor. Gălățeancă cu sâni vârtoși, coapse generoase și tupeu de Dunăre. Toate șansele să se-nece-n vârtejul ei și cei mai încercați corăbieri…

    Pavel Ariton ajunsese în CAP înaintea tuturor. Privea mut lanțurile de grajduri și de magazii, cu iz proaspăt de pustiu. Doar caii mai nechezau. De foame ori de doruri multe sunt așa agitați? se-ntrebă absent Pavel. Foamea, desigur, își zise. 

    Oamenii se adunaseră în sectorul cailor. Câțiva, mai îndrăzneți, au intrat în grajduri și au adus în fața comisiei exemplarele alese.
    — Continuăm licitația. Prețul unui cal este de 20 000 lei! preciză Pavel.
    — Vreau eu calul ista, adus di Petruță! spuse Liviu Anghel cu glas ferm.
    — S-o crezi tu, băieti, armasarul ista-i crescut di mine, di cân’ era mânz șî nu-l dau! vorbi Petruță Nedelcu, iar mâna dreaptă i se încleștă pe coama neagră a murgului.
    — Vom licita! zise Pavel. Cine oferă mai mult de 20 000 de lei?
    — Dau 25 000 de lei! spuse Liviu Anghel.
    — Eu pun 26 000 de lei! grăi Petruță.
    — 30 000 de lei! scrâșni Liviu printre dinți.
    Gloata privea uimită. Armăsarul era bun, dar în grajd erau alți cai care puteau prezenta un interes superior.
    — 31 000! apăsă Petruță, iar chipul i se descompuse.
    — 40 000! urlă Liviu.

    Petruță căută în buzunarul de la veston și scoase un cuțit. O rază de aur mușcă lama de oțel și se reflectă în privirea murgului. Calul tremura ca în noaptea aceea de august, când, fără șa, îl purta năvalnic pe Petruță spre Monica, drăguța lui din Vulturești…
    — Dacî s-apropie cineva, îl omor!
    Mulțimea privea nedumerită. Pe cine-ar fi omorât Petruță, pe cal ori pe omul care i-ar fi râvnit patrupedul?!?
    — Băi, Liviu, renunță măi băiete, alege alt cal! vorbi împăciuitor Pavel.
    — E dreptul meu sî licitez, nu-i așa, dom’ inginer?! întrebă Liviu livid, cu vocea minții patinând în gol, spre Monica. Când l-au înjugat în arcanul oștirii, fata i-a promis inima, apoi, într-o seară de august, un zburător de prin partea locului s-a ținut de fusta ei, până când bruneta și-a lepădat-o focos în florile câmpului, pricopsindu-se cu-n îngeraș cu zulufi aurii.
    — Hai să depășim năibii situația, nu mai sunteți copii! observă glacial Pavel.
    Liviu se întoarse, împinse cu umărul stâng un moșneag în cârje și puse mâna pe-un armăsar negru, stelat.
    — Pi-aista nu-l mai dau la nimini! zise el, rotindu-și sălbatic privirea.
    Lume-i privea plat, fără să-i audă, apoi, după câteva clipe, toți le-au întors spatele, uitând pe dată de prezența celor doi rivali. Își vor aminti, desigur, întâmplarea mai târziu, la Centru, unde, la un pahar temeinic așezat, limbile dezlegate vor cerceta în fel și chip urzeala așternutului…

    Licitația continuă fără dificultăți, iar în amurg doar izul acru de urină și dulceața metalică de bălegar amprentau viața cailor scursă din acel spațiu. Pavel plecă ultimul. Pe drum se intersectă cu Vasile Chistruga, care răbufni:
    — Am dat o căruță di bani pi iapa iasta, din cauza dumitale!
    — Ai plătit pentru că ai avut nevoie de cal, nu ți-a băgat nimeni mâna-n buzunar! nea Vasile.
    — Dum’eata ai rădicat prețul! M-ai înșalat! Toată viața ai muls munca noastră ș-acuma m-ai furat șî cu iapa!
    Pavel îl privea uluit. Dialogul lunecase brusc într-o cloacă, de care avusese parte cam des în ultima vreme.
    — Nea Vasile, cât ai dat pe iapa și mânzul ăsta?
    — 31 500 de lei!
    —Dacă nu-ți convine cât ai plătit, adu-i la mine acasă și ți-i iau eu cu aceiași bani!

    Pavel nu merse direct acasă, trecu pe la Centru să-și tragă sufletul la o bere. Ieși din buticul de tablă și se așeză la o masă, sub un tei care tocmai spărsese secolul. Rupse o frunză crescută obraznic la baza tulpinii. Teiul ăsta, gândi el, a fost sădit de străbunicul meu. Era tânăr când a dat satului trei vaci, la constituirea cooperativei meșteșugărești. Pe urmă, când au venit bolșevicii și ne-au luat pământul, tata s-a împotrivit feroce, își urmă gândul. Soldații l-au prins în pădure și l-au dus la postul de miliție. După șapte zile ne-au chemat să-l luăm acasă. Nu se mișca. Mama l-a spălat cu apă călduță, în dimineața aceea de mai. Gemea stins la fiecare atingere. Pe spate-i străluceau adânc dungi negre. Totuși, a trăit! N-am plâns, nu m-am revoltat, n-am căutat pomană la noua împărăție, așa cum au făcut-o alții, care azi schimbă cameleonic mantaua cu geaca ori fracul. Am vrut însă să supraviețuiesc cu orice preț prin mine însumi! cugetă Pavel. Când m-am întors în sat, după ani de muncă în mină, apoi, cu degetele butucănoase de bătături, în amfiteatrele facultății de agronomie și pe plantațiile institutelor de cercetare, am vrut s-aduc prosperitate în zonă. Am schimbat tehnica de lucru, i-am învățat pe tractoriști să are pământul, să regleze un disc, o semănătoare și, după o vreme, rezultatele au venit. Pământul a rodit altfel, condițiile de viață ale oamenilor s-au îmbunătățit. Până mai ieri toți îmi erau prieteni. De ce astăzi mi-au devenit ostili?! Doar am crescut alături de ei, am mânat aceeași sărăcie și, după facultate, revenind în matca destinului, permanent i-am ajutat?! N-am băgat pe nimeni la închisoare, îmi aruncam privirea în altă parte, când îi vedeam ducându-se acasă cu traista, sacul ori căruța cu porumb… Privi spre cer. Norii albi, aruncați neglijent de-o pensulă uzată, dormeau fără griji. În teiul sub care îngăduia, soarele își risipea indolent aurul. Sorbi o gură de votcă, dar avu senzația că e spirt medicinal. Aruncă la rădăcina teiului restul conținutului și se ridică.

    Ajuns aproape de casă, constată că Vasile Chistruga îl aștepta. Iapa rupea trifoi roșu de pe șanț, în timp ce mânzul sugea de zor lapte.
    — Așteaptă puțin, nea Vasile!
    Se întoarse după cinci minute cu banii în mână. Nu departe de poartă, câțiva vecini adulmecau jinduitor ceva iz de gâlceavă.
    — Alecu, Romică, Emil, veniți oleacă pâna-aicea, vă rog!
    Cei trei se apropiară, fără grabă.
    — Măi, oameni buni, vreau să cumpăr de la nea Vasile Chistruga o iapă cu mânz. Vă rog să fiți martori la plata pe care-am convenit-o!
    Oamenii se strânseră ciorchine, cu inters sporit. Într-o formă diluată, Centrul primea viață nouă. Pașii lor adulmecau discret rostul timpului…
    Pavel îi întinse banii lui Vasile Chistruga, omul îi luă, după care, într-o lentoare de melc, își calibră deplasarea. Tranșarea situației nu-i părea deplină lui Pavel. Îl opri aproape brutal, prinzându-l de-un braț și-i zise poruncitor:
    — Numără-i acum!
    — Las’ cî știu cî-s tăți!
    — Banii se numără! Cine știe, poate-am greșit cumva…
    Vasile se așeză pe buza șanțului, apoi puse pe pământul înierbat fiecare bancnotă numărată.
    — Sânt tăți, declară el.
    —Să fii sănătos, nea Vasile, zise Pavel. Apoi, deschizând poarta culese sticla și copilul său.
    — Stai oleacă, să bem aldămașul, împreună cu vecinii, nea Vasile!
    — O sî be’u acasî, nu-mi purta dum’eata de grijî! spuse Vasile depărtându-se falnic.
    Pavel adulmecă o clipă vraja prunelor, mestecă scurt jăraticul perfid, deșărtându-l fără să clipească în adâncuri, după care turnă câte-un pahar de țuică vecinilor. Luă apoi iapa de pana de lanț și intră în curte. Mânzul își urmă ca o umbră mama, în vreme ce soarele arunca o ploaie de săgeți, ce se descompuneau sângeriu în verdele coastei dinspre apus.
    Dimineața sosi mai devreme pentru Pavel. Nechezatul ascuțit al mânzului fusese cauza întâlnirii bărbatului cu noua zi, mai devreme decât de obicei. Căută într-o magazie coasa rămasă de la tatăl său, lovi scurt cu ciocanul pana de lemn din brățara ruginită  și, în timp ce trecea cutea peste tăișul coasei, se întreba dacă nu cumva și-a pierdut îndemânarea.

    În spatele casei avea o fâșie de pământ, bogată în trifoi alb. Locul era prea strâmt pentru a putea priponi iapa, cât despre mânz… Bine că n-au venit încă albinele, își zise Pavel, luând poziția de atac. După câteva minute se întorcea cu oboroaca grea. Iapa prindea smocuri zdravene și le mesteca lacom. Mânzul mirosea verdeața, o apuca cu buzele și-o arunca în joacă, apoi, întorcându-se brusc, izbea scurt cu botul în pulpa mamei. Pavel râse senin. Era întâia oară după multă vreme. De după gardul de stejar se auziră pași. Pirat se smuci nebun în lanțul gros.

    —’Trăiți dom’ inginer, vă rog sî viniți puțîn!
    — Bună dimineața, nea Vasile, ce s-a-ntâmplat?
    — Nu s-o ’ntâmplat nimic, știț’… v-am adus banii, aș vra iapa și mânzul ’napoi!
    — Ieri parcă-ai vrut altceva! zise aspru Pavel.
    — Am grișît șî eu…
    — Hai să n-o lungim, nea Vasile, socoteala s-o ’ncheiat aseară! Dacă nu m-ai fi mâncat de-un an încoace, era altceva… Da’ acum… vezi-ți de drum!

    Lui Vasile i se frânseră cuvintele în gât. Se depărtă buimac, fără să simtă pământul. Fimei’, lua-te-ar naiba di scorpii, ț-am zîs cî nu-i bun ci fac, da’ tu nu, ai vrut sî-l scociurăsc pi om!… rumegă el negru. 

    Pavel însă se-ntoarse calm, mângâie ușor pieptul catifelat al mânzului, iar pe fața-i de țăran înflori biruitor un zâmbet. Istoria îl devora într-o albie nouă.

    P.S. Pentru a revela fidel atmosfera socială și psihologia țărănească, am folosit un limbaj neaoș în structura dialogului, fapt care îngreunează ușor înțelegerea textului, mai ales pentru cei care nu aparțin zonei Moldovei. Totuși, deși mi-ar fi comodă limba literară, s-ar pierde din savoare dacă, în dialoguri, aș renunța la structura stilistică care asigură  funcționalitatea rostirii în arealul descris. 

     

      



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5