Nicolae CORNESCIAN

Aidoma amintirii

Ai înţeles că ai murit. Chiar de n-a trecut timpul destinat amintirii,
s-a depărtat spaţiul solitudinii. Prea mult noian între clipa de atunci
şi clipa prezentă. Fortăreţe fără nume, mări tot mai reci
şi mii de orizonturi în alte priviri. Depărtări în care ar fi trebuit
să existe şi altceva decât ceea ce părea posibil.

Te-ai ivit aici la vârsta tinereţii. Acum,
când exista doar prezent. Pretutindeni.
Era doar aer în tot ce vedeai
şi o nuanţă absentă conferea luminii transparenţa necesară.
Şi nu mai venea nimeni în acest oraş
în care nu mai exista mai nimic din ceea ce cunoşteai întotdeauna.

Alte drumuri duceau spre imensitate.
Alte ziduri se înălţau înspre nori. Şi un fum dens
amintea că şi altundeva putea fi un noiembrie identic.
Chiar şi acum. În secundele-n care părea că ai mai văzut toate astea.
Şi aproape că ştiai ce urma să se-ntâmple. În serile când
mă întâlneai uneori. Mă priveai ca şi cum ai fi privit
pe cel care nici n-ar fi trebuit să existe.

În visele repetând orele de dinaintea sosirii tale tocmai aici.
Neostoit. Chiar şi în clipa ultimului răsărit.
Când ai privit în gol şi ai înţeles că uneori
moartea dura mai puţin decât amintirile toamnei.