Nicolae CORNESCIAN

Alături

Iar atunci chiar părea că erai tot ce a mai rămas din această lume,
în tot acest întuneric ce urma să dureze tot restul vieţii.
Tocmai atunci când pentru prima şi ultima dată m-am întâlnit
cu mine însumi. La o diferenţă de câţiva ani dintre cel ce eram
şi cel ce râvneam să ajung. Când înţelegeam
că mai mult decât din urmările trecute, prezentul meu rezulta
din iminenţa viitorului. Şi din tot ce nu se încadra în timpul trăit.
Ceva între vis şi dorinţă. Tot ce putea fi, dar nu s-a întâmplat niciodată.
Asemenea orelor de surplus, clipelor irepetabile, secundelor în care
mă întâlneam cu mine însumi, reproşându-mi că n-ar fi trebuit să exist
şi pe acele drumuri, crescând necontenit; ducând spre necunoscut.
Şi nici nu trebuia să privesc pretutindeni,
ca să pricep că aici putea fi oriunde. Putea fi oricând
cât timp nimic nu se întâmpla la momentul oportun. Ci mult mai târziu.
Când se uita totul şi nimeni nu mai ştia că rămâneam acelaşi. Indiferent
de alte păreri şi tot ce se spunea, ca şi cum ceva inexistent ar fi trebuit
să definească orice prezenţă. Ceva ca dintr-un spaţiu posibil
şi destul de apropiat realităţii ştiute. Ceva clar şi mult mai dorit
decât tot ce putea fi văzut. Ademenind şi oglindind lumea în care trăiam.
Refractând-o şi distorsionând-o. Lăsând impresia că totul putea fi altfel
decât era cu adevărat. Că umbra ta creştea din alte umbre.
Îndeosebi noaptea, când pământul nu mai avea nici o margine,
iar în privirea ta se retrăgea toată lumina rămasă. În ochii tăi
cu cer înzăpezit, cu vânt şi aer sfărâmat între sticle întunecate.
Tocmai atunci când pentru prima şi ultima dată m-am simţit prezent.
Când îmi ziceai că întotdeauna voiam să fiu în alt loc
de parcă altundeva ar fi mereu altfel. Când părea că erai tot ce a mai rămas
din această lume; în tot acest întuneric ce urma să dureze tot restul vieţii.