Nicolae CORNESCIAN

ASTORIA

Doar în preajma ta era mai mult loc decât altundeva.
Decât în cealaltă încăpere, unde lipsea totul. Exceptând murii multiplicaţi
în alte dimensiuni. Imperceptibile, dar existente. Confirmând
vidul tot mai dens. Chiar şi atunci; în acele seri în care se putea crede
că nu exista nici un timp. Niciodată. Şi nici nu mai erau posibile
alte prezenţe. Neglijând breşele din zid. Goluri prin care pătrundea
aerul mult prea rarefiat. Atât de clar, încât anula orice luciu de prisos.
Chiar şi nuanţele ce delimitau bezna dimprejurul nostru,
locul în care începea expansiunea întregului spaţiu. Şi atunci,
dar şi în orele în care ştiam că oriunde am fi ajuns, întotdeauna
lăsam impresia că nu eram tocmai de acolo. Nu tulburam nimic
cu privirile noastre. Nimic din tot ce era evident.
Mult mai real decât ceea ce răzbeam să închipuim. Ce era prezent
şi în cealaltă cameră.
Nu atingeam contururile date uitării, ci doar goleam de culori
apropierile în care izbuteam să rămânem prezenţi. În seri fără soare.
Când nu mai era nimeni alături şi nimeni nu cuteza să priceapă că şi noi
simţeam tot ce ar fi trebuit să existe.
Osaturi de sticlă în oglinzi din antreu. Mult prea apropiate şi mult prea subţiri.
Păstrate doar pentru ulterioara extindere. Ferestre şi uşi închise etanş.
Şi ceva destul de confuz. Pesemne, aparţinând arhitecturii viitorului.
Ceva ce amintea de alte absenţe. Îndeosebi, în clipele în care intram înăuntru.
Găseam alte lumini, lărgind încăperea.
Şi alte privelişti umpleau depărtări. Se schimbau mereu.
Repetau alte distanţe, redate pe gravurile din interior. Pe toţi pereţii
hotelului Astoria. Singurul edificiu din întregul oraş îngropat în ruine.
Spaţiul din care nu se mai putea ieşi nicăieri. Niciodată.