Nicolae CORNESCIAN

.

Refrenul respiraţiei

Ştiu că nu pot trăi în absenţa aerului tău. Fără ecoul respiraţiei tale,
nu se aude nici briza pe malul cu scoici amuţite; alizeul suflând dinspre cer;
din vadul afluenţilor; de dincolo de marea golită de oxigen şi lumină;
de cealaltă parte a insulei vii. Unde e doar o casă de sticlă, adâncită în apă,
iar pretutindeni, pe teritoriul luminii ca un paing de zarafir, rămâne
doar ceea ce-mi aminteşti, ce are prea puţin timp pentru a fi uitat pentru totdeauna.
Ce e văzut în prezenţa noastră doar în orele în care îţi rămân alături. Rămâne nisipul
păstrând urmele paşilor mei; lutul depunându-se în azurul dintre nori
şi drumul pe care ne-am întâlnit deasupra apei; acel pod ce se pierde în lagunele înaltului.
Întotdeauna. Şi, mai ales, în clipa în care încă mai ştiu că văzduhul tău luminează
asemenea transparenţei oglindite de vânt. Când văd tot ce luceşte în privirea ta clară.
Tot ce n-a existat niciodată, dar putea fi mult mai evident decât toate aceste vele,
răsfirându-şi umbrele laterite împrejurul fumului închegat în forme de şeici;
dincolo de margini cunoscute, acolo unde ar trebui să existe ceva mult mai concret
decât depărtările noastre, golite de eter; de nuanţele vântului ars,
surprins de oglinzi din care încep să lipsesc tot mai mult. Când crezi şi aştepţi
ca şi cum ar trebui să exist undeva. Nu te mai gândeşti la nimic.
Şi nici nu ştii în ce timp te afli, căci aici e posibil orice. Chiar şi faptul că aş putea reveni,
doar ca să-ţi justific prezenţa. Să aştept ca şi cum nici n-ai exista vreodată.
Ca şi cum aş gândi tot ce visezi. Chiar şi aici, unde timpul se opreşte pentru totdeauna,
iar cerul, adâncit în mare, se scurge de cealaltă parte a orizontului bănuit.
Aici, unde te întâlneşti cu tine însăţi, uitând că lipsesc de altundeva,
tocmai acum când amintirile recompun doar iluzia timpului scurs.
Când eşti destul de departe de tot ce aş putea recunoaşte:
anotimpul absenţei şi ceva mult mai prezent decât lumina scursă din alte priviri.
Când eşti tot ce cred că rămâi doar pentru mine
ca şi cum adevărata-ţi prezenţă ar deveni reală doar în gândul meu.
Când te vezi şi pricepi că ai putea fi altfel, de fiecare dată
când uit că exist, pentru că eşti alături; de ambele părţi ale oglinzii
din casa de sticlă de sub aerul mării, de sub apa cerului.