Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

Nicolae Iorga și însemnările sale memorialistice din 1938 – 1940

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 3 (135), Martie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Nicolae Iorga și însemnările sale memorialistice din 1938 – 1940

Primit pentru publicare: 30 Martie 2020
Autor: Prof. D-r Dan PRODAN, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 31 Martie  2020

© Dan Prodan, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

Nicolae Iorga și însemnările sale memorialistice din 1938 – 1940

              Ediția I, antumă, a Memoriilor lui Nicolae Iorga a apărut în perioada 1931 – 1939, în 7 volume, astfel: I – II: Războiul Național. Lupta pentru o nouă viață politică (mai 1917 – martie 1920), 1931, București, 372 p. + 375 p.; III: Tristețea și sfârșitul unei domnii (20 martie 1920 – 17 octombrie 1922), 1932, București, 344 p.; IV: Încoronarea și boala Regelui (18 octombrie 1922 – 28 martie 1925), 1932, București, 288 p.; V: Agonia regală și regența (28 martie 1925 – 7 iunie 1930), 1932, București, 398 p.; VI: Încercarea guvernării peste partide (7 iunie 1930 – 5 iunie 1932), 1939, București, 414 p.; VII: Sinuciderea partidelor (6 iunie 1932 – 24 februarie 1938), 1939, București, 465 p. Evenimentele politice – militare – diplomatice – demografice tragice pentru România Mare, din perioada iunie – septembrie 1940, instaurarea sistemului politic național – legionar în septembrie 1940 și uciderea mișelească a lui Nicolae Iorga în noaptea de 27 / 28 noiembrie 1940 au împiedicat publicarea vol. VIII, care continua notițele zilnice începând cu 25 februarie 1938. Manuscrisul s-a păstrat în arhiva Fam. Iorga, așteptându-se un moment prielnic, favorabil, publicării și întregirii editoriale a uneia dintre cele mai importante opere memorialistice, sub forma însemnărilor zilnice, a lui N. Iorga, pe de o parte, din memorialistica timpului, pe de altă parte. Din această categorie tematică a contribuțiilor livrești ale lui Iorga au mai făcut parte: Acțiunea militară a României. În Bulgaria cu ostații noștri, București, 1914, Editura Socec, București; Războiul nostru în note zilnice, vol. I – III, Craiova, 1921 – 1923; Supt trei regi. Istoria unei lupte pentru un ideal moral și național, București, Tipografia Datina Românească, 1932, 463 p.; Doi ani de restaurație. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, 1932, Vălenii de Munte; O viață de om. Așa cum a fost. Orizonturile mele, București, vol. I – III, 1934.

Peste opt decenii de la apariția ediției I a Memoriilor a fost tipărită ediția II, necritică, de masă, care a respectat ediția antumă aproape în toate detaliile tehnice – editoriale: Nicolae Iorga, Memorii, vol. I – VII, 2018, București, Paul Editions. Manuscrisul vol. VIII, caietele n-le XX – XXII, a fost publicat, în ediție critică, de lux, cu note de subsol, de către nepotul de fiică al lui Iorga, cu titlul particularizat: Jurnalul ultimilor ani 1938 – 1940. Inedit, Ediție îngrijită, introducere și note de Andrei Pippidi, Editura Humanitas, București, 2019, 367 p. + facs. + 5 foto, produs istorico – literar situat între consemnări cronologice și memorii explicative – justificative. Mai precis cronologic, între 25 februarie 1938 și 25 noiembrie 1940, în preziua uciderii sale mișelești de către o echipă legionară a morții, în total: 2 ani și 9 luni. Adică în timpul sistemului politic autoritar sau dictatorial regal și în primele trei luni ale statului național – legionar condus de gen. Ion Antonescu. Perioadă în care s-a declanșat războiul germano – polon, premiza celui de-al Doilea Război Mondial în Europa, au dispărut statele independente Polonia, Franța, Belgia, Luxemburg, Olanda, Danemarca, Norvegia, statele baltice, s-a destrămat, sub loviturile statelor revanșarde, revizioniste interbelice, România Mare, Carol II a părăsit tronul și țara ciuntită din propria-i vină și a fugit laș în străinătate, iar generalul Ion Antonescu, ”omul providențial” în momente existențiale statale cruciale, a început reorganizarea țării amputate, cu tânărul rege Mihai I pe tron și în colaborare forțată cu legionarii. Pe plan intern, sistemul autoritar dictatorial / dictatorial regal a îngrădit masiv democrația românească și a favorizat acțiunile camarilei regale corupte, altă cauză a descompunerii României Mari.

Toate aceste derapaje, probleme, provocări, tragedii interne și externe ale României Mari și Europei au fost menționate, analizate, caracterizate lucid și obiectiv, cu posibile soluții de prevenire / evitate identificate de către marele istoric și senior al neamului, cu atitudini ferme față de acțiunile anti-democratice și cu activități și solidarități de sprijin, directe sau de la distanță, pentru faptele și gesturile de auto-apărare națională și de luptă împotriva agresiunii străine revanșarde, revizioniste germane hitleriste, sovietice staliniste, ungare hortyste, italiene mussoliniene, bulgare. Om politic important, președinte de partid, fost prim-ministru, deputat, senator, consilier regal, convocat la Consiliile de Coroană consultative, N. Iorga s-a aflat în centrul regal de putere, unde s-au adoptat decizii capitale referitoare la politica internă și externă a României în perioada februarie 1938 – august 1940. A valorificat informații din varii surse: prieteni, colaboratori, simpatizanți români și străini, documente și declarații oficiale, ziare și reviste, radio, agenții de știri, zvonistica obișnuită. Apoi, marginalizat, izolat politic, civic, profesional, științific, cultural în septembrie – noiembrie 1940, Iorga a folosit sursele care i-au mai rămas la dispoziție și a făcut însemnări pertinente despre politica internă și internațională, evenimente, acțiuni, oameni, fapte, ideologii, gânduri, sentimente etc. Mai concise în acele ultime trei luni din viață, notațiile cotidiene oferă totuși o imagine închegată a societății românești într-un alt trimestru foarte agitat și confuz, periculos și sinistru, a anului 1940, după cel anterior, iunie – august, când s-a produs, tragic și fatal, disoluția României Mari.

Gh. I. Florescu, unul din exigeții memorialisticii lui N. Iorga (”Memoriile lui N. Iorga, între aide-mémoire și document”, I, în AMS, X, 2011, Botoșani, pp. 237 – 262; II, în AMS, XI, 2012, Botoșani, pp. 301 – 324; III, în AMS, XII, 2013, Botoșani, pp. 273 – 294), a concluzionat, printre altele, că ”Subiectele reţinute de N. Iorga în Memoriile sale sunt foarte diverse, chiar şi atunci când au în vedere aceeaşi tematicǎ – viaţa politicǎ din România -, întrucât ele ne restituie o realitate complexă, nu-şi propun sǎ divagheze pe marginea aceloraşi supoziţii temporare şi prestabilite. Notaţia jurnalierǎ a lui N. Iorga are o specificitate distinctǎ, decupând momentul, cu gândul la ce va urma, la o pildǎ, o luare-aminte ori o întrebare. Tonul general al însemnǎrilor şi temperatura lor sunt caracteristice ale imediatului sau, câteodatǎ, ale urgenţei, dar, în egală măsură sau îndeosebi, şi ale viitorului, pentru a nu se pierde prospeţimea şi perenitatea reacţiei autentice, prin obişnuita deformare temporalǎ şi prin îndepǎrtarea de momentul impulsului iniţial. Mesajul acestor decupaje pilduitoare nu era legat numaidecât de o datǎ anume şi nu-şi propunea a ebruita o faptǎ sau un eveniment, ci a identifica o stare de spirit, care se va repercuta asupra viitorului. Frusteţea notelor este una specificǎ observatorului rutinat şi perspicace, dar şi capabil sǎ se mire şi sǎ discearnǎ, cu competenţǎ, identificând esenţialul, cu adevǎrurile sale imanente, actuale, dar şi sugestiile privitoare la viitor. Aspectul frazei nu este unul obişnuit prescripţiei, ci întrebǎrii posibile, chiar dacǎ notaţia incumba şi un gând estimativ”(”Memoriile lui N. Iorga, între aide-mémoire și document”, III, în AMS, XII, 2013, Botoșani, p. 291).

Vol. VIII al Memoriilor lui N. Iorga a început deja să fie valorificat tematic, conceptual,    informațional în istoriografia românească (ex.: Ana – Maria Șchiopu, ”1940. Sfârșitul României Mari, sfârșitul lui Nicolae Iorga”, în Historia, an XIX, nr. 214, noiembrie 2019, București, pp. 60 – 66; Dan Prodan, ”Începutul celei  de-a  doua  conflagrații mondiale  (septembrie – decembrie 1939)  în  Jurnalul  lui  N. Iorga”, în AMS, XVIII, 2019, Botoșani, pp. 313-322).

Fiind notații și însemnări zilnice, ordonate cronologic, tema notelor cotidiene a fost preponderent politică, cu extinderi diplomatice. Această caracteristică conceptuală – tehnică nu a fragmentat ideea politică expusă ci, dimpotrivă, i-a asigurat cursivitatea necesară pentru a fi receptată și înțeleasă de către cititor. Există, așadar, însemnări politice – diplomatice cotidiene despre o temă anume, întinse pe durata a patru – cinci zile. Altele pe durata câtorva săptămâni – o lună. Exemplele sunt numeroase. Las cititorului plăcerea de a le descoperi și de a le savura informațional. Pentru perioada începând cu septembrie 1939  evoluțiile militare s-au împletit cu cele politice, iar insemnările și comentariile lui Iorga au redat caracterul și dramatismul celei de-a doua conflagrații mondiale.

În Jurnalul lui Iorga întâlnim, de asemenea, informații cu caracter social, economic, instituțional, general – organizațional, național – etnic, cultural – artistic, educațional, ideologic, religios, viața de familie. Toate aceste aspecte tematice, percepute și asamblate global, formează un tablou unitar al societății românești în timpul regimului autoritar / dictatorial al lui Carol II și în primele luni ale celui național – legionar introdus de gen. Ion Antonescu.

Nu trebuie să uităm de persoanele cu care Iorga a venit în contact / a colaborat / a polemizat / a scris despre în diferite ocazii / au jucat un anumit rol în istoria Europei anilor 1938-1940, și care indivizi au fost caracterizați succint, dar sugestiv, chiar paradigmatic în unele cazuri. Reamintesc de contribuția lui Iorga, Oameni cari au fost, Vălenii de Munte, 1911; București, 1916; București, vol. I – IV, ed. I, 1934, 1935, 1936, 1939, o adevărată culegere de portrete în cuvinte și un album cu tablouri creionate cu precizie, cu tușe hotărâte și sigure, care conturează interiorul și exteriorul unui om, prin care autorul a dovedit, încă o dată, că este un portretist al cuvântului, la același nivel cu celebrii portretiști ai culorii din epocă. Referitor la Memoriile sale, Iorga avertiza oficial, de la tribuna Adunării Deputaților, în 1922, că ”Iau note în fiecare zi, să vă feriți de notele acestea, nu acum, peste douăzeci de ani, după moartea mea, când vor fi tipărite. Iau note zilnice seara (…)”. Din textul acestor însemnări, pe care, în intimitatea și singurătatea caietului-gazdă, memorialistul le-a împănat cu remarci,  caracterizări și acuze defavorabile, stânjenitoare, uneori greu jignitoare, ”Eu n-am reprimat, a recunoscut onest și deontologic N. Iorga, decât ceea ce putea jigni pe oameni în onoarea lor. După moartea mea, urmașii miei vor judeca dacă și această parte trebuie introdusă în ediția definitivă” (pp. 9-10). Foarte grea și mult responsabilă provocare! Chiar și curățate, parțial și vremelnic, de unele cuvinte și expresii grele, atitudinea critică a lui Iorga i-a intrigat pe contemporanii săi, dintre care ”unii se miră de faptul că în Memoriile mele ating neplăcut persoane în viață” (p. 137). Atitudinea nu era singulară, ci comună memorialiștilor români și străini de nivel superior, înzestrați cu atitudine critică și verb biciuitor.

Despre această realitate, nepotul de fiică al lui Iorga și îngrijitorul ediției, Andrei Pippidi, a precizat: ”Omiteri mai lungi privesc îndeosebi familia regală, în rest un cuvânt, o frază sau un paragraf, considerate inoportune, deși îndreptățite. Rămâne o sarcină viitoare restituirea integrală, după ce manuscrisele vor fi accesibilede la intrarea lor în patrimoniul Academiei (Române)” – (p. 10). Toate acele consemnări incomode, compromițătoare, cinice, își au originea în neconcordanța între sistemul complex, atotcuprinzător, de valori iorghist, autoconsiderat unitate de măsură, și cel al persoanelor cu care a venit în contact, pentru că nu toți indivizii amintiți în Memorii puteau fi personalități de anvergura memorialistului, evaluate prin dimensiunile Patului lui Procust iorghist. Dar marea majoritate a personajelor amintite în Memorii și-au meritat caracterizările, din motive subiective și obiective.

Familia regală și regele Carol II au apărut în notele cotidiene într-o lumină favorabilă, deși au existat și însemnări critice, virulente, referitoare la unele derapaje, în anumite momente și acțiuni, ale unor membri ai dinastiei, pe care Iorga le cunoștea foarte bine, direct sau indirect, de patru decenii de când a devenit un frecvent colaborator al acesteia, pe varii planuri de manifestare. Procarlist, din motive obiective, dar și din interes, memorialistul l-a prezentat pe Carol II într-o lumină favorabilă, dar au existat și observații critice, unele chiar acuzatoare indirect. Din cealaltă parte, Carol II, fostul elev al lui Iorga de la începutul secolului XX, cunoscându-i și înțelegându-i caracterul fluid de mare personalitate, l-a caracterizat ca fiind ușor iritabil, supărăcios, suspicios, mereu bosumflat și nemulțumit, într-o formulă românească: ”Sucit om!” (p. 75). La 6 septembrie 1940, la Palatul Regal din București, N. Iorga s-a despărțit pentru totdeauna de Carol II, pe care a încercat să-l înfluențeze în deceniul IV în deciziile sale regale, reușind uneori.

Rânduri de recunoștință s-au îndreptat către Regina Maria și către fiica sa, regina Mărioara a Iugoslaviei. Marginalizată și ignorată pe nedrept de un fiu nerecunoscător, răzbunător, autoritar și corupt, Maria, regina războiului românesc de Intregire Națională și mama răniților și eroilor amintitei conflagrații, a murit la 19 iulie 1938, cînd Iorga a primit ”vestea adormirii iubitei noastre Doamne Maria. Ce val de amintiri îngrămădește…”. La 20 iulie 1938 Iorga a asistat la ”Slujba cu multe lacrimi adevărate în bisericuța mănăstirii pentru Aceia care, pe pământul țării sale spre care cu atâta putere a chemat-o inima ei, s-a izbăvit de grele dureri”. La 24 iulie memorialistul a participat la ”Măreața pompă fără mângâiere a drumului către necropola din Argeș a Reginei. Mulțimea e adânc mișcată, în instinctul imensei datorii față de dânsa. (…) La Argeș o fetiță mică rupe rândurile ca să prindă într-o mișcare, de o extraordinară voință, de sicriul regal cununița săracă făcută de mânușițele ei” (p. 66). În octombrie 1938 regina-mamă Mărioara a iugoslavilor, fiica răposatei regine Maria a României Mari, era o ”femeie de o rară virtute, privită ca o sfântă, de-i sărută veșmântul doamnele de la curte” (p. 93).

Dintre contemporanii și colaboratorii lui N. Iorga, Constantin Argetoianu era îngâmfat, intrigant, zgomotos, ironic, naționalist, lipsit de bun simț, ”comicul prim-ministru” din 28 septembrie 1939, cu un comportament ”odios” în timpul crizei Basarabiei și a României Mari din iunie – iulie 1940 (pp. 28, 67, 202, 204, 296, 310). Armand Călinescu era ”grecul de la Interne”, intrigant, fire schimbătoare, îngâmfat, trufaș pe de o parte, inteligent și patriot în alte circumstanțe (pp. 30, 149, 150, 193). Octavian Goga, evoluat de la ”poetul pătimirii noastre” la ministru în diferite guverne și prim-ministrul de sacrificiu, autoasumat sau impus, în perioada decembrie 1937 – februarie 1938, a fost perceput, la moartea sa în mai 1938, ca ”luptătorul de o ambiție care a jignit pe atâția, și așa de adânc” (p. 54).

Dintre miniștrii regelui Carol II, Grigore Gafencu era un ”boier fin, care-și cunoaște ministerul și problemele lui” (p. 204), în comparație cu Victor Iamandi – o ”secătură” educabilă (p. 204), Istrate Micescu – un ”cabotin” (p. 204), Pamfil Șeicaru – un ”ticălos”, o ”canalie” (pp. 284, 290), Ion Petrovici – un ”nemțofil” (p. 255), Gheorghe Tătărescu”pelicanul sonor”, ”odios” prin comportament în cazul cedării Basarabiei (pp. 221, 223, 296) sau D.V. Țoni – ”cel mai neloial om pe care l-am cunoscut” (p. 138).

Dintre generalii români ai războiului de Întregire Națională, Iorga a evocat personalitatea generalului Alexandru Averescu, ”un mare domn de oaste”, manifestând față de acesta  ”nestrămutate sentimente de cea mai înaltă stimă” (pp. 88, 89), fără a face vreo caracterizare a carierei politice a învingătorului de la Mărăști, care i-a fost competitor politic în deceniul III al secolului XX. Artur Văitoianu era ”un spirit fin, un excelent povestitor”, care, însă, ”nu poate stărui până la sfârșit la panglica sa”, aluzie la unele comportamente ale generalului pe frontul românesc în 1916 – 1917 și la activitatea guvernului său în perioada septembrie – decembrie 1919 (pp. 67, 91). Un caz special a fost cel al tânărului general Ion Antonescu, căruia academicianul N. Iorga i-a respins, la 19 mai 1938, candidatura de membru corespondent al Academiei Române, argumentând ”că avem de-a face cu un om care nu a scris, cu un general care n-a învins, cu un simpatisant al ”gardiștilor” și un intim al lui Codreanu. Regele s-ar putea crede jignit” (p. 56). I. Antonescu nu a uitat acea atitudine și, după 6 septembrie 1940, s-a comportat distant, chiar indiferent, față de memorialist.

Nu au scăpat de caracterizările și înfierările acide, unele subiective și malițioase până la extrem, nici istorici și filologi, seniori sau mai tineri. Astfel, dacă polemica istorico – literară cu ”trădătorii” Ilie Bărbulescu, slavist ieșean, și Mihai Dragomirescu, critic literar bucureștean, avea deja o vechime de trei – patru decenii, altele erau raporturile cu triada reprezentativă a ”școlii noi de istorie” de la București: tinerii istorici consacrați deja C.C. Giurescu, Gh.I. Brătianu, P.P. Panaitescu, care, pe de altă parte, desfășurau și o intensă activitate politică, primii doi liberală, ultimul legionară. Giurescu a deținut și funcții importante în timpul dictaturii regale:  ministru al Frontului Renașterii Naționale, rezident regal, ministru. Dar, mai mult decât atât, C.C. Giurescu a elaborat și a tipărit o nouă sinteză de Istoria Românilor (vol. I, ed. I, București, 1935), care a declanșat marea polemică Iorga – Giurescu pe această temă. Răspunsul lui Iorga a fost imbatabil: Istoria Românilor, vol. I-X, București, 1936 – 1939, scrisă ”ca să-l înfunde pe Giurescu”, după propria-i declarație, cum a consemnat C. Argetoianu în propriile amintiri (p. 116). Animozitatea ireconciliabilă s-a inflamat continuu, ea găsindu-și locul și în Memorii. Astfel, preopinentul C.C. Giurescu era ”ridicul, zdreanță, obraznicul, arogantul, arivistul, caraghiosul”, lăudărosul, naivul, ironizatul, îndrăznețul, deranjantul, nerealistul (pp. 203-296, passim). Gh.I. Brătianu devenise, în 1940, ”un adversar permanent”, ”un statornic inamic perfid” (pp. 270, 334), iar P.P. Panaitescu un legionar declarat, germanofil, sprijinitor al simpatizanților Gărzii de Fier (p. 279).

Diferiți funcționari români din eșalonul II, unii politicieni locali corupți, alții angajați obscuri, modești profesional, au fost ”evaluați” cu diferite ”calificative” de către Iorga: M. Negruzzi de la Iași, ”fost ofițer fără autoritate și competență, amic al lui Mehedinți și fanatic al junimismului” (p. 74); N. Regman, ”fost prefect liberal de Sibiu, vechi plagiator și, odată, secătură entuziastă” (p. 71); ”netrebnicul, de mult ridiculul” Ion Sângiorgiu, originar din Botoșani (pp. 156, 162). O adevărată deziluzie pentru Iorga, dar și pentru mulți alți români, a fost comportamentul unor generali, ofițeri și trupă în timpul crizei teritoriilor românești dintre Prut și Nistru, în iunie – iulie 1940: ”Retragerea din Basarabia a fost catastrofală: basarabenii au desertat ori s-au lăsat desarmați de jidani; trei divisii au fost pierdute. Ofițerii au fugit cei dintâi” (p. 307); ”Ofițeri de reservă cari n-au nici o valoare, ofițeri activi cari nu au contact cu unitatea lor și cari se îmbată în oraș. Generalul Atanasescu fără inteligență și fără curaj, care fuge cel dintâi (…); un general Pantazi de la Ismail care pleacă, întovărășit de unitățile blindate, lăsându-și în urmă-i infanteria și cavaleria. (…)” (p. 309).

Și Biserica Ortodoxă Română era încadrată cu clerici modești profesional și spiritual: Galaction Cordun, compromisul și defectorul din 1917, ”infamul, zdreanța, intrigantul rutean” (pp. 150, 183, 243); chiar patriarhul Nicodim Munteanu în 1939-1940 era ”incult”, cu discurs oficial ”încurcat și nepotrivit”, nedrept cu unii preoți subordonați, a oficiat slujbe religioase cu un impact spiritual – patriotic modest, discutabil, asupra enoriașilor (pp. 183, 207, 284); de asemenea, preoții legionari, tot mai numeroși.

Iorga a luat atitudine și împotriva legionarilor. Caracterizările unor lideri legionari sunt, cum altfel?, acide, picante, distrugătoare. Ion Zelea (Zelinski) Codreanu era ”un prost înfumurat” (p. 41), iar fiul său, Căpitanul Corneliu, ”e un inferior, crescut de tată ca să joace acest rol. Abia se poate exprima. (Multe persoane) nu-și explică influența ce exercită asupra unor oameni ca Manoilescu și Nae Ionescu” (p. 41). Aș putea enumera în acest caz promovarea interesului personal, dorința de parvenire politico – profesională – spirituală printr-un partid politic cu o tot mai mare aderență la mase, pe plan intern, susținut de o mare putere emergentă europeană, Germania, pe plan extern, prezumția că varianta legionară era singura valabilă și viabilă pentru România în 1939 – 1940. Horia Sima, succesorul Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu ucis în noiembrie 1938, era un legionar tipic, ”profesor de istorie la Brad, bățos și teatral, călcând din pod, cu care nu se poate vorbi, căci se întorcea mecanic la formulele lui” (p. 305).

Dintre conducătorii statelor totalitare și miniștrii lor, Iorga a conturat caracterul lui Adolf Hitler și a lui Italo Balbo, șeful italian al aviației. Astfel, dictatorul austriaco – german era idealist, lăudăros și amenințător în discursurile sale electrizante, se visa din capitala sa adoptivă noul conducător al Europei: ”o debarcare în Anglia, care ar fi noua și covârșitoarea nebunie a Napoleonului sedentar de la Berlin”, însemnare din 5 mai 1940, după respingerea încercării debarcării englezilor de la Narvik (Norvegia), de către germanii care cuceriseră deja ”Țara fiordurilor” (pp. 202, 272, 275). În al III-lea Reich, ”toți germanii stau în jurul lui Hitler și se bucură de succesele lui. Ura e numai contra englesilor” (p. 275). La 10 mai 1940, ”Hitler a plecat la armată. Aerodroamele francese de la un capăt la altul sunt bombardate” (p. 278), iar armata germană a cucerit nordul Franței și Parisul, în numai șase săptămâni (p. 292).

Pe de altă parte, într-un spațiu diferit, cu alte coordonate  politico – strategice, aviatorul mediteraneean apărea ”veșnic familiarul, surâzătorul, glumețul și aplaudatul Italo Balbo, rămas tot așa de tânăr cum era la București” (p. 62).

O deosebită importanță documentară și istoriografică au paginile Jurnalului referitoare la Consiliile de Coroană din anii 1939 – 1940, la care a participat personal consilierul regal N. Iorga: 17 martie 1939 (pp. 152 – 154), 15 aprilie 1939 (pp. 164 – 165), 6 septembrie 1939 (pp. 190 – 195), 6 martie 1940 (pp. 263 – 265), 27 iunie 1940 (pp. 293 – 295), 23 august 1940 (321 – 331), 29 august 1940 (pp. 332 – 338). Ele întregesc informațiile tematice referitoare la respectivele întâlniri oficiale informative – consultative, oferite deja de istoriografia românească.

Jurnalul lui Iorga este, de asemenea, o sursă importantă de informații despre Institutul de studii turcești / Institutul de turcologie organizat în România în aprilie 1940, în cadrul căruia istoricul român cu importante preocupări de turcologie a fost director onorific (pp. 161, 163, 228, 229, 232, 269 – 273). Preocupări de turcologie derulate aproape cinci decenii, cu o contribuție istoriografică de referință, Geschichte des osmanisches Reiches, nach der Quellen dargestellt (Istoria Imperiului otoman, fundamentată pe izvoare istorice), vol. I – V, 1908 – 1913, Gotha, paradigmatică în domeniu jumătate de secol, despre o ediție franceză, prescurtată, a acesteia discutând cu ministrul turc de Externe, Șükrü Saraçoğlu, în februarie 1939 (p. 145), proiect nerealizat însă.

Ținând cont de orizontul geo-istoric european al Jurnalului, ar fi trebuit un rezumat într-o limbă internațională a mesajului transmis de Iorga, acum opt decenii. Mai mult, un indice antroponimic, toponimic, hidronimic, tematic etc. era necesar pentru o mai rapidă și mai precisă orientare în orizontul amintirilor relevate nouă de unui dintre cei mai mari și mai originali memorialiști români ai primei jumătăți a secolului XX. Jurnalul ultimilor ani 1938 – 1940. Inedit este și o invitație, indirectă, la realizarea unei ediții critice, integrale, a Memoriilor lui Iorga, vol. I – VII, 1917 – 1938, o provocatoare istorie subiectivo – obiectivă a României Mari interbelice, prin însemnările zilnice din caietele – manuscrise de bază.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.618 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5