Nicolae Iorga şi Ion Pillat

In anul 1912, la doar 21 de ani, Ion Pillat scotea primul său volum de versuri, intitulat “Visări păgâne”. Conformându-se uzanţelor, tânărul poet a trimis volumul, spre recenzare, principalilor critici literari ai vremii, neuitându-l pe Nicolae Iorga, cunoscută autoritate în domeniu şi în acelaşi timp editorul unor publicaţii literare de prestigiu.

 Răspunsul lui Nicolae Iorga, publicat în “Neamul Românesc Literar”, a venit prompt, dar contrar aşteptărilor, acesta nu se referea la conţinutul volumului ci la autorul acestuia. Intitulat „Sfaturi pentru un tânăr” (nume şi pentru alţi tineri), articolul conţine un şir de recomandări pe care Nicolae Iorga a ţinut să i le facă poetului, la început de drum, motivate de talentul pe care îl puneau în evidenţă poeziile cuprinse în volum şi în subsidiar, de rudenia îndepărtată care îi lega.

 Prin modul direct de adresare şi prin caracterul sincer al recomandărilor făcute, articolul a găsit ecoul scontat în conştiinţa poetului. Drept dovadă, în niciuna din cronicile pe care i le-a dedicat în anii care au urmat şi nici în Istoria Literaturii Româneşti Contemporane, Nicolae Iorga nu are a-i reproşa vreo abatere de la acestea. Criticul constată cu satisfacţie împlinirea talentului poetului, pe care-l aşează printre fruntaşii poeţilor tineri din perioada interbelică (Istoria Literaturii Româneşti Contemporane, vol. II, Bucureşti 1934, p. 278) iar referindu-se la lirica românească a acestei perioade nota: „… prefer să cetesc versurile curate şi senine în care d. Pillat, moldovean de la Botoşani, după tată, unde străbunul său Vasiliu, zis Pilat … făcea făclii creştine pentru multele biserici de acolo. Si tot aşa făclii, ca vechiul „făclier”care a fost tatăl lui Nicu şi Costică Pilat, aprinde poetul de astăzi, hrănit cu multe lecturi şi împărţit cu sufletul între Florica Brătienilor şi moşia de baştină a Pilăteştilor din Dorohoi, înaintea unui înalt ideal de sănătate şi armonie care-l inspiră şi dă versurilor sale, care respectă elenicele ritmuri în loc să jignească auzul cu distonanţele … („Cuget Clar”(Noul Semănător), an II, 1937/1938, p. 164)

 Ion Pillat este socotit de Nicolae Iorga „un postparnasian, care a realizat o unire interesantă între un patriarchalism potolit, care-i vine din Moldova tătălui … şi de ambiţioase râvniri de statornicie îndărătnică, de nevoie neîncetată a creaţiunii, care e de la Brătieni…”(Istoria Literaturii Româneşti Contemporane, vol II, Bucureşti, 1934, p. 191-192).

Concluzionând, Nicolae Iorga aprecia că: „Ceea ce a făcut acest poet

De o continuă tinereţe aproape adolescentă, e aşa de „bine”, încât e greu să se stabilească o gradaţie şi să se descopere o altă dezvoltare decât aceea a jocului diligent cu subiectele”.(Idem. P. 191-192).

 Fără îndoială, opiniile critice ale lui Nicolae Iorga faţă de opera poetică a lui Ion Pillat sunt importante şi desigur, în acest an, când se împlinesc 120 de la naşterea poetului, poate vor mai fi evocate. Din punctul nostru de vedere, considerăm că cel mai important gest pe care Nicolae Iorga l-a făcut în privinţa lui Ion Pillat, este articolul pe care il dedică în anul 1912, articol pe care niciunul dintre exegeţii poetului nu-l aminteşte, pe care îl redăm în cele ce urmează:

 „Trimiterea volumului e o întrebare şi e o datorie morală să răspunzi. Mai ales când e întîiul volum al unui începător.

 Dl. I.Pilat (să-i îngăduie să scriu aşa numele său, ca unul care cunosc bine familia Pilăteştilor botuşăneni, cu care mă şi înrudesc; „Pillat” e o fantasie francesă urîtă cînd te gîndeşti din ce rădăcină ar veni numele) e un tînăr foarte inteligent care a cetit foarte mult şi care declară aceasta în versuri. Multe din ele sunt foarte bune, o seamă păcătuiesc prin ceva. Avîntul poetic nu lipseşte şi aceasta poate da prietenilor săi şi publicului foarte bune speranţe.

 Trei lucruri care-i lipsesc azi în parte sau cu totul, trebuie să le aibă deplin pentru a fi cineva. Le spun de o parte, în rînduri asupra cărora ar trebui să se oprească atenţia debutantului de azi, pe care , din deosebite motive, literare şi neliterare, lumea-l primeşte cu atenţie şi prietenie.

 Să înveţe bine româneşte, vorbind exclusiv această limbă, decît care nu ştia alta, bătrîna cucoană Casandra, mama lui Nicu Pilat şi deci străbuna tânărului scriitor. Al doilea, să caute a cunoaşte, lăsînd la o parte influienţa de retorică versificată a Francesilor, care nu e totdeauna poesie, viaţa neamului său; Pilăteşti după tată, Brătieni după mamă, fără nici un cruciat, îl asigur, între dânşii. Si, al treilea, să trăiască, nu între patru pereţi de odaie luxoasă, ci aici, în lume, cu ce e bun şi rău întrînsa, să trăiască şi să fie absolut sincer faţă de dînsa şi faţă de sine. Si atunci va scoate alt volum, în care limba va fi, nu aceea din gramatice, învăţată ca de un străin, ci aceea din viaţă, cuprinzînd în orice legătură de cuvinte ceva dintr-un suflet frate cu sufletul nostru. Sonorităţile nu vor fi frînte de transpunerea dintr-o metrică şi prosodie în alta, ce ele se vor desface de la sine instinctiv, misterios, în clipa neaparatei exprimări a simţirii ce nu se mai poate opri.Va fi în ele ceva din cîntecele cu care de veacuri sunt deprinse urechile noastre şi versul, în loc să zguduie cu scrîşniri şi icniri neaşteptate, ne va duce nesimţit, pe unda lui largă. Si oamenii bătrîni se vor mişca fără voie de speranţele şi necazurile unui tinerel ce porneşte pe drumul vieţii avînd sinceritetea în ochii lui limpezi.

 Uite-se numai d. Pilat la poesia din numărul de azi a tovarăşului său de origine botoşăneană, a rudei sale I. Sîngiorgiu (care din Saint Georges-ul părintesc a refăcut numele romînesc; bun exemplu). Cu mult mai puţină învăţătură şi un mai slab avînt, cu o tehnică manifest inferioară, el ne mişcă totuşi.

 Si despre acel volum vom sta de vorbă cu toată consideraţia cuvenită faţă de un real talent ce ar merge şi pe drumul său firesc.(„Neamul Românesc Literar”, an V, nr. 41-42, 12 oct. 1912, p. 1-2).