IOAN  VASIU : – Domnule Nicolae Sava, sunteți deopotrivă jurnalist și scriitor. Pentru cei care vă cunosc mai puțin, vă rog să vă prezentați în câteva propoziții.

NICOLAE  SAVA : – O fișă ultrascurtă despre mine ar suna cam așa: sunt născut la 23 octombrie 1950 în comuna Vânători-Neamț, și am debutat la Editura ”Junimea” în anul 1981, cu volumul  „Fericit precum mirele” (Premiul CC al UTC pentru poezie). 

 În1989, am publicat  „Privighetoarea” (premiată de Ed. ”Junimea”), în 1995 la Editura „Panteon” Piatra Neamţ „Viaţă publică”  (Premiul Festivalului de poezie de la Sighetul Marmaţiei), în 1997 la Editura „Axa” din Botoşani, volumul „Proză, domnilor, proză!” (Premiul Salonului de carte de la Oradea), iar  „Insolenţa nopţilor”, apărut în 2004 la Editura „Axa”, Botoşani, a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi, pentru poezie.
 În anii  2010 şi 2015 am primit Premiul de Excelență al Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, iar în 2015  Marele Premiu pentru poezie al Festivalului de Poezie „Grigore Vieru”.
Alte volume: „În aripi de gală” (Editura ”Dacia XXI”, în 2011); „Privighetoarea arsă” (Editura ”TipoMoldova”, în 2012); ”Umbra mea suficientă‘‘, (Editura ”Junimea”, în 2021).
Menționez și faptul că  dețin premiile revistelor ”Convorbiri literare” (în 2008, poezie) și ”Hyperion”  din  Botoșani (2005) fiind  prezent în mai multe antologii de poezie traduse și publicate în limbile franceză, italiană, germană.
 Sunt  membru fondator al ”Grupului de la Durău” și Cetățean de Onoare al comunei  natale, Vânători-Neamț. 

Dacă ar fi să o luăm calendaristic, de la debutul meu într-o revistă literară până azi au trecut peste 50 de ani, timp în care am parcurs, alături de colegii mei scriitori, o bună parte din istoria literaturii  românești. Evident, la început în calitate de tânăr condeier care încerca să se afirme, iar mai apoi, după primirea în Uniunea Scriitorilor, în anul 1990, cu obligațiile dar și avantajele (puține) care decurg din calitatea de membru cu drepturi depline în  această  breaslă  profesională. Pentru că, orice s-ar zice (aici încap și excepțiile de rigoare), cei intrați în Uniune sunt, în general, profesioniști în ale scrisului. A fost o perioadă în care   mi-am format multe contacte și prietenii memorabile, deși eu am fost dintotdeauna un om retras, timid chiar, m-am apropiat greu mai ales de numele mari din literatură cu care am fost contemporan. Eu cred că fac parte și dintr-o ultimă generație care își respectă înaintașii literari. Am avut norocul să-l văd pe Mihail Sadoveanu trecând cu Volga lui neagră pe la poarta casei mele, în drum spre locuința de la Mănăstirea Neamț, să merg acasă la Nichita Stănescu, să stau de vorbă cu el, împreună cu alți poeți nemțeni, (intro)duși acolo de poeta Elena Ștefoi, să ciocnesc un pahar cu mari poeți precum Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu, Emil Brumaru, Petre Stoica, Cristian Simionescu. Conchid prin a mărturisi și faptul că unii scriitori (dintre cei mai „mărunței”) m-au dezamăgit ca oameni. Dar, ca să completez fișa biografică, ar trebui să precizez că din anul 1971 până în 1989 am lucrat în domeniul transporturilor auto în calitate de tehnician (calificat), dar ocupând diferite funcții de execuție, ulterior de conducere – de la impiegat auto, inspector auto transport rutier, șef de coloană transport călători, șef autogară, șef birou salarizare (aveam pe statele de plată vreo șapte sute de salariați  în acei ani, majoritatea șoferi). În 1989 eram tehnician personal. Am închis cartea de muncă cu 42 de ani de activitate, fără nici o zi de concediu medical, fără nici o zi lipsă.

I.V. : – Când și unde ați debutat, ca jurnalist ?

N.S. : – Ca jurnalist am debutat la singurul ziar din judetul Neamt, ”Ceahlăul”, care se edita pe vremea aceea, cred că prin anul 1967, cu niște tablete simpatice (zic eu), de atitudine civică dar și cu primele mele poezii. Rar îmi publicau cei de la ziar poezii din simplul  motiv că ei îmi cereau texte tematice ori eu nu aveam așa ceva în sertar. Totuși, de câteva ori am publicat și poezii cu iz patriotic, spre supărarea poetului Aurel Dumitrașcu cu care am fost  prieten apropiat (deși în ”păcatul” acesta a căzut și el la începuturile sale. Nu am scris însă niciodată versuri închinate partidului sau celor doi conducători de atunci, Nicolae și Elena Ceaușescu, deși la vremea aceea astfel de texte erau la mare căutare, plătite și regește. În acea perioadă despre care vorbim visam să ajung ziarist, dar la ziar am ajuns abia după 1989, când am fost chemat să întregesc echipa veche, și am rămas vreo trei decenii acolo (practic, până la dispariția ziarului).

I.V. : – Când și unde ați debutat, ca scriitor ?

N.S. : – Debutul ca scriitor, cum mă întrebați, are un farmec aparte, de aceea o să vi-l povestesc mai pe larg, deși cred că am mai  povestit  istoria asta prin vreo revistă literară până acum. În toamna anului 1969 eram la Constanţa, docher în port. Abandonasem  liceul, cu tot cu profesorul  lui de chimie, care mă lăsase  corigent. Alesesem calea laşităţii. Nu mă prezentasem la acel  examen de corigenţă, luasem primul tren spre Portul Constanţa (care angaja docheri) şi abia de acolo avea să le vina vestea  părinţilor mei unde am ajuns. Mai am şi acum plicul pe care scrisesem, în loc de timbru „Cu plata la destinaţie” (nu am avut  acei 0,55 lei cât costa un timbru). Aveam la mine un caiet cu versuri, un fel de antologie din ceea ce scrisesem până atunci. Am intrat într-o dimineaţă în sediul somptuos al revistei „Tomis” din Constanța. M-a întâmpinat un hol întunecos, impresionant, cu covor gros pe scări, mirosind a garderobă de teatru. Era pe bulevardul Republicii, vizavi de Teatrul „Fantasio”. Copleşit de emoţie, am bătut la prima uşă închisă. M-a primit un bărbat înalt, frumos şi cu o privire blândă. I-am povestit ce fac în Constanţa, cum am ajuns acolo, de ce am venit. I-am întins caietul. Era prozatorul Eugen Lumezianu. Când a văzut că era vorba de versuri, a cerut, cu voce tare, „ajutorul” unui alt bărbat, aflat în încăpere, pe care eu nici nu-l distinsesem. Un tip blond, cu o faţă rotundă şi ochii de un albastru spălăcit, care fuma cu oarecare aroganţă un kent superlung, s-a ridicat de la masa lui şi a venit lângă omul care mă primise. Era – am aflat abia mai târziu – poetul Octavian Georgescu, care deținea și rubrica de ”Poșta redacției”. Au citit câteva versuri din caiet, au mai exclamat din când în când admirativ şi la urmă m-au invitat să mai trec pe acolo. Caietul a rămas să fie citit în întregime. După o săptămână şi câteva zile, într-o dimineaţă când ieşisem din schimbul de noapte – lucram, ca hamal, în trei ture – am mers la chioşcul de ziare să iau revista „Tomis” din octombrie, care tocmai apăruse. Era ziua mea de naştere, 23 octombrie. Surpriză: la pagina de corespondenţă literară, la rubrica „Manuscrise”, erau publicate două poezii. Erau singurele texte publicate în rubrică. Sub ele, numele meu. Am trăit un moment ciudat. Evident, şi o bucurie imensă. Până acasă, la garsoniera din Căminul de nefamilişti de pe şoseaua Mangaliei, 54, am mai deschis revista de cel puţin 5-6 ori să mă dumiresc dacă nu cumva am vedenii. A fost prima mare bucurie pe care mi-a procurat-o poezia mea. Timpul a trecut, am mai scris, am mai publicat pe ici, pe colo, mai mult pe la poşta redacţiei pe la diferite reviste sau ziare. Un debut neconfirmat, cum se întâmplă în foarte multe cazuri, ar fi concluzia. Prin anii ’77-’78 însă mi-am schimbat stilul. Am început să scriu poeme în proză. Erau şi influenţe din lecturile mai recente, desigur, în special din poezia americană. Aveam şi oareşce experienţă în ale scrisului, eram mai stăpân pe cuvinte. Îmi formasem, zic eu,  chiar un stil propriu. În 1980-81 ziarul Scânteia tineretului avea un supliment literar săptămânal. Se intitula „Confluenţe”, ulterior devenind SLAST. În acel supliment începuse poetul Emil Brumaru să descopere poeţi prin rubrica sa de poştă literară, cu titlul destul de fistichiu pentru acele timpuri, „Diligenţa poştală”. I-am trimis un grupaj de poeme. Într-un număr din februarie 1981, cred că era ziua de 19, Emil Brumaru îmi făcea o prezentare elogioasă şi îmi publica patru poeme pătrate (cum scriam pe atunci). De la acea prezentare făcută de poetul Emil Brumaru pot spune că am intrat cu adevărat în viaţa literară. Am început să public şi în celelalte reviste literare, și în alte pagini ale revistelor decât la poşta redacţiei. Mi-am făcut, cum se spune, un oarecare nume. Aveam deja trimise volume de poezie la concursurile de debut ale unor edituri de stat, iar peste un an am apărut cu un ciclu de poeme, „Despre prietenie”, în Caietul debutanţilor la Editura „Albatros”. Era debutul meu editorial. După debutul editorial de la Editura „Albatros”, pentru care port recunoştinţă celor doi redactori din acea vreme, doamnelor Domnica Filimon şi Gabriela Negreanu, am scos primul meu volum la Editura „Junimea”. Am ieşit la concursul de debut pentru anul 1981, dar cartea a apărut abia în anul 1984 şi ciopârţită rău. Din 62 de poeme, câte conţinea manuscrisul premiat, s-au mai salvat doar 28, şi acelea trunchiate, restul poemelor fiind scoase de cenzură. Redactorul de carte, Doina Ciornei, unul din cei mai buni redactori de carte din acea vreme, a încercat să salveze cât a putut, dar nu a reuşit foarte mult. Chiar şi cartea, „Fericit precum mirele”, scoasă de editură cu o întârziere de doi ani, a apărut, cred, numai datorită deselor intervenţii făcute de Emil Brumaru la şeful editurii, Andi Andrieş. Andrieş, un dramaturg al epocii, nu era un om rău, însă era foarte fricos, îşi păzea scaunul, nu voia să rişte, publicând o carte cu versuri care nu cădeau bine la stomac regimului de atunci. Dar şi aşa, deşi periată rău, subţirică în sumar, prima mea carte a fost primită bine de critică. Am avut vreo 20 de cronici literare de întâmpinare semnate de prestigioşi critici literari în revistele din toată ţara. Chiar am luat premiul de debut pe anul 1984 la poezie, acordat de CC al UTC. Aşa erau vremurile. Pe atunci totul, sau aproape totul, era politizat. Partidul Comunist era în toate. Şi nu cred că e cazul să mă dezic acum de acest premiu, deoarece juriul pentru acordarea lui nu era format din politruci comunişti ci din scriitori importanţi. În concluzie, dacă ar fi să amintesc pe cei care m-au ajutat la debutul meu literar, atât în revistă cât şi în volum, primii pe listă ar trebui să figureze poeţii Cezar Ivănescu şi Emil Brumaru.  Acum debutul şi-a pierdut din importanţa de odinioară, chiar din ceremonia cu care era susţinut de scriitori. Atunci, viitorului scriitor i se pregătea intrarea în literatură cu un oarecare fast. Era „botezat” (la propriu uneori, cu câte un pseudonim) de confraţii mai mari şi primit sărbătoreşte în rândul lor. Sunt memorabile debuturile multor mari scriitori români. Acum nu se mai ştie cine şi unde a debutat, site-urile literare ale internetului sunt pline de nume şi texte de toată mâna (dar, cele mai multe dintre ele proaste), mulţi debutează direct în carte, debutul devenind oarecum vetust în viziunea multora. Dar poate că aşa trebuie să se întâmple în epoca internetului, iar modul în care am debutat noi în epoca ceauşistă e unul anacronic şi tipic acestui sistem social, comunist. Iar epoca de astăzi, epocă în care nici scriitorii romani nici literatura pe care ei o scriu nu se mai bucură de prestigiul pe care zicem noi că l-ar merita, pregăteşte un nou tip de viaţă literară. Mai simplu, mai direct, mai mercantil. Chiar dacă fără nici un farmec.

I.V. – Detaliați puțin activitatea desfășurată în decursul anilor, ca jurnalist.

N.S. : – La ziar, ca orice începător, am debutat cu funcția cea mai ”de jos”, cea de corector, dar după o lună mi-am ales singur domeniile de care să răspund, cultural și social. Nu am dat mari ”lovituri de presă” nici măcar la acel nivel mic, județean, dar am fost de-a lungul timpului un nume de ziarist foarte căutat de cititori pentru rezolvarea unor subiecte utile lor, de la cele juridice până la problemele de muncă și litigii. O singură dată am fost dat și în judecată de un preot din satul Bistricoara pentru că l-am calomniat, zicea el. Bătuse o femeie gravidă de prin Bicaz.  Femeia a scris la ziar, eu i-am publicat  scrisoarea femeii, ba am și comentat-o puțin și de aici baiul. Procesul a durat aproape doi ani. Am fost achitat pentru că femeia în cauză, înainte de a apela la ziar, l-a dat în judecată pe popă și, având probe, a câștigat procesul, obligându-l pe acesta să plătească pentru fapta sa o sumă de bani. 

I.V. : – De când sunteți membru al UZPR și de ce ați aderat la această Uniune ?

N.S. : – Dacă sunt membru de prin 1990 înseamnă că împlinesc vreo  șapte  lustri  ca  vechime, nu? De ce am aderat atunci  la  această  Uniune ? Era și rămâne singura uniune serioasă  la care a aderat majoritatea ziariștilor după anul 1989. Am ajutat, la rândul meu, pe mulți tineri scriitori aflați la debutul lor. La prestigioasa revistă literară de la Iași, ”Convorbiri literare” am răspuns, timp de 15 ani (între februarie 2008 și iunie 2023, probabil un record ca durată), la poșta redacției, promovând numeroși tineri talentați, peste 30 dintre aceștia devenind, în timp, membri ai Uniunii Scriitorilor, semn că intuiția mea a fost confirmată în timp.

I.V. : –  Este pusă în pericol presa tipărită de presa online care s-a extins mult în ultimii ani ?

N.S. : – Categoric, da. Imaginea unui cetățean care stă pe un fotoliu cu ziarul deschis în mână va rămâne doar o amintire frumoasă a celor de vârsta a treia. Primele semne că ziarele tipărite vor dispărea  treptat s-au ivit odată cu internetul. Odată cu el au apărut, vor mai apărea diferite alte forme de difuzat știrile mai  lesne, mai rapid, mai cuprinzător, astfel că meseria de ziarist va trebui reformulată.

I.V. : –  După  părerea  dumneavoastră, se mai poate spune astăzi că  presa  este  a  patra  putere în   Stat ? 

N.S. : – Nu, deși ar trebui să fie. Nu – fiindcă a scăzut mult în ochii opiniei  publice, nu – fiindcă au dispărut  profesioniștii din această  breaslă, nu – fiindcă nu mai este credibilă prin ceea ce face acum. Nu poți vorbi de Putere când din bresla ta face parte o majoritate care nu este sigură unde trebuie pusă exact o virgulă. E destul să citești textele ce apar pe ecranele televizoarelor ca să te crucești  și să-ți dai seama la ce nivel sunt angajații televiziunilor  noastre  publice.

I.V.: –  Au rămas de notorietate prieteniile  unor  jurnaliști  sau  a unor  scriitori  din țara noastră. Mai putem vorbi acum de așa ceva ?

N.S. : – În cei 50 de ani am cunoscut pe toți scriitorii mai mici sau mai  mari care mi-au fost și îmi sunt contemporani, cu mulți dintre ei am rămas prieten. Despre unii dintre ei am scris în răspunsurile anterioare. Pe vremea uceniciei mele divinizam pe marii autori români contemporani. Abia foarte târziu, după zeci de ani, i-am cunoscut, dar raportul cu ei a rămas același, de la ucenic la calfă, în respect și recunoștință. Chiar dacă ei mi-au devenit, între timp, prieteni apropiați. Primesc și acum telefoane de la prieteni scriitori din Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, Galați, Satu Mare, Bacău, Târgoviște, București, Chișinău. A fost un privilegiu deosebit pentru mine să cunosc și să mă împrietenesc cu mulți dintre scriitorii  de primă  mărime în literatura română contemporană. Din păcate, unii din prietenii scriitori de o vârstă cu mine au plecat mult  prea devreme la stele.

I.V. : – În finalul acestui scurt interviu, vă rog să faceți referire la proiectele avute în vedere pentru perioada următoare. 

N.S. : – Da, e o întrebare la care poți răspunde pe loc fără emoții. Mai  ales  că, în  urma  răspunsului  tău, cel cu planurile pe viitor, singurul care va zâmbi este doar Dumnezeu. În primul rând, nu mai  am în plan editarea unor culegeri de versuri din creația mea. Am totuși în plan, în viitorul apropiat, să public un volum cu textele  mele  scrise  despre  alții – comentarii critice, cronici de întâmpinare, recenzii de carte, scrise și publicate în cei peste 50 de ani de activitate prin reviste literare. Se va numi, probabil ”Pro amiciția”. Apoi, un volum cu interviuri cu personalități ale vieții culturale de la noi și o carte despre scriitori,  ”Prietenii mei, scriitorii”. Dar asta dacă mă va mai lăsa câtva timp, aici pe pământ, Dumnezeu. Fiindcă – și asta ar fi concluzia de final – nu există reușită în viață fără Dumnezeu. El ne-a lăsat harul, atât cât avem, El ne-a insuflat  forța și puterea  să-l facem cunoscut celor cărora  ne dăruim atunci când punem mâna pe condei, adică cititorilor noștri.    

                           Interviu consemnat de Ioan Vasiu /UZPR