Nicolae Vălăreanu Sârbu
,,Poeme de Crăciun”

 
.

.

.

Noapte de Crăciun

---

Îţi aud mâinile
cum pipăie conturul viselor
şi le aşază pe rafturi în stele
care încă n-au răsărit.

Se aude cum închizi uşa,
cari după tine geamantane –
cu toate înfrângerile de până acum.
Cum te apropii, se scutură ninsorile,
dimineţile albe de aşteptare
îşi lipesc florile de geamul ferestrei,
în tâmple parcă-mi bat clopote surde.

Se deschide poarta destinului
pe care-l poftesc să intre;
Moş Crăciun cu sania nopţii,
Te înconjor cu daruri şi sunete de stele
aflate acum pe acoperiş;
sania pleacă lăsând vraişte atâtea bucurii
în odaia cu brad împodobit
unde iubirile noastre vin şi trec.
Cum îl aşteaptă pe moş Crăciun

Mă îmbrac în sufletul nopţilor de iarnă,
să nu le simt gerul în oasele-mi virgine,
să-mi fie carnea aprinsă-n dragostea lor.
Îmi plimb inima prin fiecare femeie
şi o fac invulnerabilă la iubirea lor,
le sărut pe dimineţi visând.

Nu mă încumet să părăsesc mirajul
zăpezilor în sănii trase de vânt
pe lângă pădurile de argint ale copilăriei
spre oraşul cu funde şi scări la fereşti.

Îmi plac luminile lui multicolore, de basm,
cum îl aşteaptă pe moş Crăciun
şi bătrânul ca un Dumnezeu are la tâmple
suflarea caldă a darului său
chiar şi pentru copiii la care nu mai ajunge.

Naştere

---

Din tine durerea urcă
şi viaţa asemenea se naşte
prin plânsul unui copil,

cum clipele se înteţesc în el
porţii de aer respirând
de nu-l mai opreşte nimeni.

Suav zâmbetul
începe să-ţi lăcrimeze pe faţă.

E ora când bucuria abia are loc
şi dă pe dinafară împlinirea
rodului ca un lapte.

Apoi creşte pe verticală,
Departele-i tot mai aproape
şi lumea devine suport pentru spirit.
Naştere magică
Cred că-s netezite cărările
care duc în faţa magicului,
mă luminez de bucuria naşterii,
pruncul creşte în mine şi-n cer.

O stea cu nimb călătoreşte
odată cu craii purtători de daruri
şi închinare,
aurul vorbelor ninsorile oprind.

Apele morţii poartă umbre deasupra,
printre pădurile visurilor mele
nu se întâmplă nimic
când izvoare apar peste tot.

Mă simt în zilele aprinse-n cuvânt
cu glasul viorii,
dar nici ele nu se varsă-n cântec

Neînţeles
cu ochii trişti de uitare
un colind vechi îmi pare c-aud,

sub piele
aveam doar un fior trecător.

În mine intra smerenia
flux luminos
în inima magicului pur.

Mulţi nu ştiu ce-i orgoliul
şi se lasă vânaţi de încredere

pe ei,
trebuie să-i atingem
cu dâra subţire de pământ
pe unde durerile trec.

Un semn de lumină creşte
cu obiceiuri şi datini
veste şi colind înălţând.

Naşterea Domnului

---

Ridic privirea
şi cu ochii plini
îţi pipăi aerul de femeie
mistuită de durere şi bucurie
cu pruncul sfânt în braţe.

Steaua luminoasă s-a oprit,
craii privesc minunea,
i se închină cu daruri
şi pleacă mulţumiţi la răsărit.

Dumnezeirea s-a întrupat în om!

De sărbători

---

Dulceaţa mierii urcă vâscoasă
în miezul cuvintelor spuse,

literele înmuguresc.

Moş Crăciun împarte daruri copiilor
gerul gofrează flori de gheaţă pe geam,

casele mici de periferie
se-ngroapă în omăt.

În depărtare păduri de lumini pe deal,
cu risipa ceţii se-mbracă-n argint,

umbrele se îneacă în ape.

Pâinea şi vinul se înmulţesc,
băutorii sparg pahare-n cârciumi.

Dulceaţa mierii, vâscul durerii,
aşteptă-n genunchi,

colindătorii dau buzna-n case,
se pogoară peste oameni
duhul sărbătorilor de iarnă.
Magii răsăritului
Lumina mă dezghioacă de coaje
pătrunde în interior,
cu degete transparente
aduce-n căușul palmei sufletul
și nu-l poate scoate.

Ca o rază se desprinde
și dă binețe cerului
cu înălțimi de gând.

Din întuneric
se naște un cântec de flaut
cu dans de iele.

Din depărtare
sosesc în goana cailor
magii răsăritului.
Brad de crăciun
Printre umbre
nimicul se simte liber
fără să râvnească
la bogăţiile lumii

urme pe zăpadă
mă conduc în piscul morţii
de unde privesc
cum fuge pământul de sub picioare

mă rog
de se opresc apele
şi se tulbură

tu te îmbraci în tăcere
şi straniu
îmi umpli golul sub paşi

lumina atinge viaţa
şi o face
brad de crăciun

Din care viaţa trage cu dinţii

---

Poţi să te prefaci cât vrei, nu te cred
în pieptul meu ard altfel de flăcări,
eşti mai mult o aparenţă decât o realitatea vie
din care viaţa trage cu dinţii
şi eu cuceresc redute părăsite
cu oameni de zăpadă.

Noaptea ceţoasă se ţese pe întinderi albe,
gândurile se lasă purtate de luceferi căzuţi
pe hârtie creponată-n culori.

Mă voi chinui să înţeleg cum se aprind inimile
dintr-o privire fără alte cuvinte,
orice sclipire este o pasăre de pradă
care-şi uită zborul în carnea fragedă.

Ştiu că de sărbători împodobesc bradul
ce-mi lasă emoţiile să uite de frig
şi în final vine moşul cu daruri
pentru copiii treziţi cu mirarea-n ochi.
Sibiu, 22.12.2016.