Angela BURTEA

NOIEMBRIE

Zi mohorâtă de noiembrie, cu vânt pătrunzător, asezonat cu picături mici și dese de ploaie, cu ferestre tăcute, care ascund ușoara temere a proprietarilor, cu frunze galbene și arămii, ce rătăcesc prin văzduh, nehotărâte și plânse de soarta tristă impusă de trecerea timpului.

Sub impulsul lăuntric, arunc o privire fugară prin ochiul străveziu al geamului de la mansardă. E locul copilăriei și-al tinereții mele, e locul cald și plăcut unde m-ascundeam de fiecare dată, când ideile mele se împotriveau regulilor impuse de ai mei.

Atunci, m-ascundeam spre a nu fi descoperită exact când nervii părinților erau întinși la maxim, evitând dezastrul sufletesc în care aș fi intrat. Ieșeam din mirajul încăperii, când liniștea și calmul se instalau încetul cu încetul, iar ai mei mă priveau zâmbind și dând din cap, semn că pedeapsa fusese anulată. Zâmbeam și eu, apoi mă strecuram binișor pe lângă mama și așteptam mângâiera, atât de dulce, pe creștetul capului. Îi simțeam palma caldă și blândă, ca adierea suavă a vântului din mijlocul verii, și ridicam privirea spre înălțimea ei, intrând apoi în taina minunată a iubirii necondiționate, când sărutul inconfundabil al buzelor ei îmi acoperea fruntea senină și  curată, neridată și neîngândurată.

Azi, urc aceeași scară, bătrână și obosită scară, ce scârțâie din toate încheieturile, iar pașii mei, asemenea scării, par mai înceți și mai nesiguri, dar tot mai hotărâți. Vreau din toată suflarea mea să ajung în raiul vremurilor trecute, să privesc lumea și vremea de-afară prin același ochi de geam, și, de-aș putea, cu ochii copilului pe care nu l-am lăsat să mă părăsească niciodată.

Rătăcite într-un colț, pe o măsuță cu trei picioare, zăresc, aruncate, bucăți dintr-o păpușă veche, meșterită din cârpe. Lângă ele, câteva cărți, cu foi dezlipite și coperte roase și îndoite pe la colțuri. Un caiet îngălbenit, în mijlocul căruia un rest de creion negru făcea dovada că cineva îl folosise cândva. Îl deschid cu grijă și-ncerc să deslușesc însemnările. Literele fug una câte una, iar scrisul dispare. Lângă ele, o cutie de carton ponosit ascundea câteva cărți poștale. Le-am recunoscut: erau ilustratele pe care le primise mama în vremea tinereții ei, la balurile de atunci. Chipuri de femei frumoase și bărbați eleganți și galanți, imagini care trădau marea iubire ascunsă în inimile tinereții.

Mă-ntorc în partea opusă, atrasă fiind de mirosul gutuilor depozitate cu migală de mama. Privesc lung și adulmec, asemenea omului înfometat de amintiri unice,  plăcute și de neuitat. Știu că fructele toamnei nu mai există la locul de odinioară, dar simt prin toți porii ființei mele, aroma lor. Întorc capul din instinc și văd, fracțiune de secundă, policioara, acoperită cu foaie de jurnal, plină cu mere mari și rumene, cu puful prăfuit al gutuilor galbene și fantastic de aromate.

Zâmbesc și mă bucur de zâmbetul meu, întind mâna spre lumea trecută, plimbând-o alene prin aer, fac un pas spre locul de taină și găsesc pe aceeași policioară doar strugurii negri pe care i-am așezat chiar eu, cu o lună în urmă. Păstrau încă vigoarea din ziua culesului, fiindcă înfipsesem coarda, de care erau prinși, într-un cartof mare și sănătos. Era lecția învățată de la ei mei, iar acum mă bucuram de binefacerile ei. Iau o boabă, două-trei, le plimb îndelung prin gură, mestecându-le încet, cu calm și așteptare. Știu ce aștept: ca mama să urce scara și să mă prindă din nou printre bunătățile adăpostite cu bună știință, spre bunăstarea familiei.

Ascult cu luare-aminte, ca scara să-mi împlinească așteptarea, dar tăcerea aspră și grea e spartă de zgomotul infernal al unei mașini. Mă trezesc din visarea plăcută a lui noiembrie, atât de mult așteptat, iar lumina diafană își schimbă fața și ochiul geamului îmi dezvăluie o altă lume. Trecători grăbiți și încordați în mersul lor, copaci pe trei sferturi goliți, frunze moarte amestecate cu praful umed și îmbâcsit de gazele emanate de noile mijloace de transport, copii rătăciți, ce merg glonț, fără a mai privi în jur, câini murdari și hămesiți, o cioară – două care cârâie voinicește, în lipsa cântăreților adevărați, și doi bătrâni ce merg braț la braț.

Iau aminte la tot, insistând cu privirea spre cei doi. Le știu povestea și le zâmbesc, deși nu mă bagă în seamă, continui să mă bucur pentru ei, iar ei știu, îi strig cu toată forța, dar nu mă aud. În cele din urmă, strigătul meu răsună până departe: Ați surzit, de ce nu-mi răspundeți?

O lacrimă, și-ncă una îmi spală obrazul. Șterg lacrimile cu dosul palmei, așa cum făceam și-n copilărie, și iau aminte: Am visat! Iar dorul mă cuprinde și mai mult!

Angela Burtea, noiembrie 2016