Nostalgia viitorului

25 decembrie 1989-25 decembrie 2015

de Costinel Petrache

Scoal` Nea Nicule din groapă
Să vezi Ţara cum ne-o sapă,
Pas cu pas antiromânii,
Pas cu pas,  antiromânii,
Ei ne sunt acum stăpânii…
Bâlbâit cu patru clase,
Împuşcat cu gloanţe, mii,
n-a vrut Ţara să ne-o lase
răstignită-n datorii.
Toţi mai-marii lumii bune
Se-nchinau la Bucureşti,
„Răsăritul” făcea spume,
Astăzi, Ţară, a cui eşti?
Când Planeta clocotea
Şi pe front urlau cerberii
Pacea se reaşeza
Triumfând, în Primăverii.
Duduiau şenile-n glodul
Dintre Moscova şi Prut,
Dar în glas cu tot norodul
Noi făcurăm ce am vrut.
Zidul între Europa
N-a căzut aşa-ntr-o noapte,
Prima breşă noi am dat-o-n
nouă sute şaizecişapte,
Când, sfidând Imperiul Roşu
Şi tot lagărul din „est”
Am recunoscut şi nemţii
Din Germania de Vest.
Sau  când Brejnev, ţarul petric,
Aruncând plumbi şi oţel,
Să-ntrerupem diplomatic
Orice drum cu Israel,
Noi doar  fost-am ai ideii
De-a trăi demn şi frumos,
N-am rupt puntea cu evreii,
Şi nici crezul  în Hristos.
Când Tratatu-n toată vlaga
Sfida legile cereşti,
Primăvara de la Praga
Mai trăia la Bucureşti.
Tot de-atunci, de România,
E legat, ca  monument,
Sacrificiul de a duce
Greul păcii-n Orient.
Ridicam hidrocentrale,
Greu-a fost al  tuturor,
Şcoli, uzine şi spitale,
Greul pare, azi, uşor.

Ne băteam cu munţii-n parte
Să îi trecem pe sub cer,
Nu  vedeam în libertate
Dreptul nostru efemer
De-a răcni ca apucaţii
Să ne vindem pic cu pic
Şi să ducem toţi stricaţii-n
Parlamente de nimic,
Ce-au legiferat vânzarea
Patriei, din rădăcini,
Şi-au înstrăinat trecutul
Să n-ai cui să i te-nchini.
Atât, javre, v-a dus golul
Ce-l purtaţi între urechi,
Cum că scumpa noastră Ţară-i
O grămadă de fier vechi.
A fost grav deceniul nouă,
Uneori de netrecut,
Dar ştiam că nu dăm Ţara
Nici măcar cu împrumut.
Ce să-ţi spunem că-i pe-aici?
Democraţie, frate,
Şi libertate-ntre jandarmi,
De vrei, pe săturate.
Ne-au tras venele în  ţeapă
Şi pe lung ni le-au tăiat,
România e o groapă
Cu prezentul amputat.
Mai totul s-a vândut, gângav
Conducător din fire,
Ne-a mai rămas, incert şi grav,
Pământu-n cimitire.
Statul este parte-a crimei
Organizate până-n dinţi,
Iar noi, sclavi tăcuţi ai milei
Strecurată-ntre arginţi.
Politicieni de poză,
Nulităţi fără instinct,
Toţi samsari, cu viaţa roză,
Fură, spintecă şi mint.
Politici ca-n alba-neagra,
Uite-o, e!, ba nu, a fost,
Le-a prins creierul pelagra,
Trădătorilor din post.
Cotroceniu-i o paiaţă,
Unde doarme-un surdo-mut,
România e o piaţă
De furat şi desfăcut.
Ce ar zice Eminescu
Despre voi,  hulpavi  cu puls?
C-aţi făcut din România
Vaca voastră pentru muls,
Iar politica aţi vrut-o
O industrie, atât,
Să vă sature,  huidume,
Din călcâie până-n gât.
Derbedei de-nalte ranguri
Pe care-i ţineai la porţi,
Azi ne-aruncă viaţa-n ştreanguri,
Călcând, Doamne, şi pe morţi.
Ne învaţă una-alta,
Până şi cum să murim,
Tragedia de la Ialta
Zi de zi o retrăim.

Cum şi când să râdem ziua,
Cum să mergem stând pe loc,
Viaţa cum s-o punem piua
Pe tarabe-n iarmaroc.
Cum s-aplaudăm borfaşii
Şi pe bravi să-i umilim,
S-nălţăm în ode laşii,
Cu hoţii să ne mândrim.
Cum că România suie,
Prăbuşindu-se abrupt,
Nu mai fabricăm nici cuie,
Mânjii s-au oprit din supt.
Libertatea e o farsă,
Ne-au vândut-o ca prohod,
Iar democraţia, Doamne,
E-o prosteală şi un drog.
Nea Nicule,
De titluri oarbea-i fost avid,
Dar fibra nu ţi-a fost în van,
Până şi-n drumul către zid
Te-ai comportat ca un ţăran.
De-atunci Crăciunul ni-i blestem,
Iisus nu s-ar mai naşte,
Te-am ciuruit şi  post-mortem,
Ca să nu-nvii de Paşte.
Un glonţ,  atât, ţi-era de-ajuns,
Puterea ta bolnavă
Se prăbuşise, ca răspuns,
În ultima-ţi enclavă.
Rafalele primite-n plus
Îţi sunt ca o coroană
Sub care-n noi, bătrân răpus,
Iertarea se destramă.
Ce să-ţi spunem, azi, bătrâne,
Unii te-ar mai împuşca,
Dar de-atât  neloc  în Lume
Ne e dor de dumneata.

Costinel Petrache,  Bucureşti,  decembrie 2015