Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 8 (128), August 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Nostalgie

Primit pentru publicare: 27 August 2019
Autor: Angela BURTEA
Publicat: 27 Aug. 2019
© Angela Burtea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Nici n-am ajuns bine acasă, că am și dat năvală-n livada dulce din spatele casei, măsurând-o cu ochii și pașii în lung și-n lat, mutându-mă de la cireși la vișini, sărind pârleazul să ajung în vie, unde căpșunii erau aliniați printre rânduri. Nerăbdătoare, voiam să văd dacă rugii de zmeură au legat ceva și m-aș putea bucura de aroma lor. Am țopăit ca o copil scăpat din  supravegherea părinților, însă… țarcul, prea bine legat, mi-a pus piedică de m-am făcut una cu pământul, dar  nu m-am ridicat. Am rămas câteva clipe jos, pe iarba de mătase deasă și sănătoasă, verde și primitoare.  Mirosul ei mă ademenea stăruind asupra simțurilor mele olfactive. 

M-am lăsat dusă de valul plăcerilor și-am căzut în visarea visului de vară, stropit cu amorul anotimpului cald. Am zăbovit în brațele lui, fiindcă i-am simțit atingerea fugară, apoi m-am ridicat repede, repede, de parcă aș fi fost prinsă asupra unui fapt interzis și m-am îndreptat spre primul cireș. Am mâncat cu lăcomie, așa ca în copilărie, nu ca doamnele de oraș, care n-au urcat niciodată într-un pom, apoi m-am mutat la vestitul vișin, ale cărui fructe mari și cărnoase se lăsau strivite de gura mea, la fel de dulce, după spusele omului drag.

Am fugit cu copilul din mine printre rândurile de vie, apoi m-am aplecat, așezându-mă grecește aproape de-un petec verde, plin cu căpșuni. Erau mici și dulci, nu ca cele găsite pe rafturile marketurilor, fade și mari, cât să muști de două-trei ori dintr-una. Căpșunile mele semănau mai mult cu frăguțele: mărunte și aromate. Și nu m-am ridicat până n-am făcut curățenie în preajmă. 

Doar frunzele mari și verzi au rămas!

Nu le speli? se auzi o voce în spatele meu. Mi-am întors privirea instinctiv. Nu era nimeni. Nu, nu le spăl, nici când eram copil nu le spălam și n-aveam nimic, medical vorbind. Nimic nu mă durea, nici insomnia nu mă cuprindea, i-am răspuns vocii care mă tot amenința. Pleacă, chiar n-am nevoie de dădăceala ta, am continuat. Sunt în raiul copilăriei mele și nu vreau să respect nicio regulă venită din exterior. Copilăria mea are regulile ei, auzi! Astăzi îmi ascult doar inima. Aș vrea să-i dau tot ceea ce i-a lipsit cel mai mult în ultimul timp.

Vocea nu se lăsă mai prejos și-și făcu simțită din nou prezența. Ha, ha, ha! Dar tu asta îi dai inimii, cu inima mănânci? întrebă curioasă. Da, cu inima mănânc, azi mănânc și cu inima, i-am răspuns înciudată. Nu știi că inima e azi regina mea? Prostii! se auzi din nou. Auzi, de parcă mâine ar fi altceva! 

Mi-am văzut apoi de treabă, fiindcă vocea se ținea ca un scai de mine și nu ți-ar fi fost dacă mi-ar fi făcut vreo plăcere! În ziua aceea nu voiam să aud pe nimeni, nu voiam niciun fel de protecție și nici să-mi controlez fiecare mișcare, fiecare gest, ca și când m-aș fi aflat la vreun interviu, ci doar să fiu din nou copil. Și cât de bine e să redevii copil!

Cu mâinile murdare și lipicioase, cu buzele negre de la cireșele amare, din care bunica făcuse deja dulceață, cu părul răvășit și împodobit cu insecte amețite ori resturi de frunze, cu bluza pătată și adidașii murdari. Așa arătam în ziua aceea și-mi era bine. Fantastic! Ce copil minunat eram!

Dintr-odată, mersul deveni greoi. Saturată de bunătățile Domnului:  cireșe, căpșuni, vișine și zmeură, m-am îndreptat spre valea care se întindea la capătul livezii. Mi-am aruncat privirea spre zarea îndepărtată, la linia orizontului unde mereu alergam. Turlele unei mănăstiri își ridicau maiestuos brațele spre Domnul. 

Destul de provocator, cucerea înălțimea dealului, stând departe de agitația lumii, de gâlceava și nereușitele unora, de spoiala și promisiunea deșartă a altora.

Am luat-o în lungul drumului, spre rugul de mure, care în verile trecute îmi zdrențuiseră picioarele, fiindcă avusesem neinspirația să plec îmbrăcată cu o fustă scurtă, adolescentină, trecută bine deasupra genunchilor. M-am oprit! Am întins brațele spre cer, apoi le-am coborât ușor unul, câte unul. Mulțumesc, minune a naturii, mulțumesc tărâm bogat al sufletului meu! Așa m-am trezit vorbind, respirând ca niciodată aerul curat și plin de mireasma zilei de vară, aflată la asfințit. 

Iar mai trecea o zi! Doamne, cât de scumpe au devenit zilele noastre! Doamne, cui le dăm pe degeaba!

Am coborât în vale, iar gândul mi-a fugit spre tine. Ți-am strigat numele în șoaptă. N-ai răspuns, nici n-aveai cum să-mi răspunzi, dar ți-am simțit prezența. Erai de ceva timp lângă mine, pe urmele mele. La scurt timp ai luat-o înainte, coborând spre fântâna din vale.

Așteaptă-mă! am prins a striga. Nici n-ai vrut să auzi. Te-ai îndepărtat și-am rămas singură, așa.. ca la început. Resemnată, m-am așezat pe-un dâmb. Mi-am sprijinit capul pe pernele moiale genunchilor îndoiți și-am privit spre vegetația spontană, care îmi făcea pat moale și confortabil.

Și te-ai întors tiptil-tiptil, așezându-mi pe cap coroană de flori. Am surâs, era un zâmbet anemic.Credeam că te-ai dus cu vremea, nici de zâmbit nu mai eram în stare. Erai lângă mine. 

M-ai cuprins de după umeri și ți-ai aplecat capul, lipindu-ți fața de obrazul meu. Am încercat să mă mișc, dar mi-a fost teamă să nu dispari. N-ai dispărut. O lacrimă străvezie s-a prelins pe chipul tău. Atunci am prins curaj și 

ți-am dat primul sărut. Ți-am șters lacrima cu buzele mele, chiar dacă mai păstrau culoarea cireșelor negre. 

Ai ridicat ușor privirea și mi-ai zâmbit. Îmi plăcea zâmbetul tău. Era cald și plin de dor. Nu vorbea niciunul dintre noi, n-aveam nevoie de cuvinte, ne înțelegeam din priviri. Uneori, cuvintele dor, faptele…, unele…, ce să mai zic!

Mâinile noastre s-au împreunat. Mâinile tale tremurau un pic. Am zâmbit amândoi. De ce? Numai noi doi știam de ce. Apoi mi-ai luat mâna dreaptă și-ai privit-o insistent, de parcă ai fi vrut să-mi citești viitorul în ea. Ți-am descifrat gândul tânguitor. Păcat, ești a altcuiva! A mea nu poți fi niciodată. M-am întristat. Deși eram împreună, cu trupurile atât de aproape, cu privirile pierdute în lumina caldă a înserării, cu mâinile unite, prinse în ruga frumoasă a iubirii, neputința pusese stăpânire pe noi. Cum ar fi fost altfel?

Te-ai ridicat brusc și m-ai ajutat să fac același lucru. Hai să mergem! mi-ai zis. Unde? am întrebat mirată. Nu mi-ai răspuns. M-ai dus după tine ceva vreme, ținându-mă din când în când strâns la piept, apoi m-ai lăsat din nou singură. Și-mi era atât de bine! Era o provocare. Începeam să înțeleg câte ceva, de, eram un copil, un copil plin de vise…. și visuri.

Urcam din vale anevoie. Mâinile tale, întinse spre mine, mă chemau și mă ajutau să urc. Ai alunecat. Odată cu tine m-am prăvălit și eu. Cerul limpede, de-un albastru admirabil, se înălța deasupra ochilor noștri. Ne-am întors capetele pline de zâmbet. Buzele noastre se apropiau, se uneau. Iubirea glăsuia. Auzeau strigătul lor înfometat: Acum ești a mea!………

-Ce faci, aștepți să se coacă murele? Credeam că te-ai rătăcit sau te-a furat cineva! 

Era bunicul. Venise încet, cu pași mărunți, ajutat de toiag. Am tresărit. Fără să-i răspund, am întins mâna spre tine și-am îngăimat: Te iubesc! De ce-am ajuns să te iubesc? Nu mi-ai răspuns. Privirea ta, umedă privire, mă urmărește și acum!

-Ce faci, plângi? continuă bunicul. 

Mi-am șters obrazul cald, am privit spre înalt și-am plecat umăr la umăr alături de bunicul meu drag spre casa cea mare, unde nu este loc și pentru tine, ci doar într-un colț al inimii, acolo unde se ascund esențele tari.