Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

Nostalgii vânate cu meșteșug

Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.6 (150), Mai 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE


Nostalgii vânate cu meșteșug

Primit pentru publicare: 31 Mai 2021
Autor: Gruia COJOCARU, redactor al Revistei Luceafărul
Publicat: 1  Iun. 2021
© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


Nostalgii vânate cu meșteșug

 

Cu mersul său strident, sprințar ori împleticit, Viața ne surprinde zilnic cu o doză de inefabil… Recent, într-o fereastră a luminii de mai, am avut o vizită mai puțin uzuală: o profesoară, plecată din Nordul Moldovei într-o zonă mai însorită a țării, mi-a lăsat o carte. Cum nu eram acasă, am primit solicitarea de a o citi în două zile, apoi să o sun pe inițiatoarea demersului… La limita dintre încântare și iritare am parcurs textul. Nu era mare lucru, doar un Argument al unui doctor în istoria artei populare, apoi ceva mai puțin de patru pagini de evocare a zestrei de suflet, pe care profesoara a moștenit-o de la mama sa, cu traducere în câteva limbi străine și, piesa de bază – desene pe hârtie milimetrică, reprezentând compoziții ornamentale întâlnite pe costumele populare, realizate între cele două războaie mondiale. Totul impecabil, inițiativa, fără îndoială, un succes personal!

Am sunat peste două zile. Doamna, după ce mi-a împărtășit dorința de a dona cartea bibliotecii școlii, m-a invitat în… visul ei… Oh, nu mustăciți, fraților, c-o faceți inutil, dorința era de a vizita un anume liceu din țară, unde dumneaei a realizat un muzeu cu obiecte și veșminte populare specifice zonei. Apoi, nici mai mult nici mai puțin, a insistat să realizez ceva similar în spațiul în care ființez. Elegant – așa sper –, i-am explicat doamnei că o acțiune similară am inițiat în urmă cu două decenii, când îmi susțineam gradul didactic I în învățământ și, la vremea aceea, chiar eram încântat de rezultat. N-a fost decât o problemă – minoră, firește – la final de ciclu de învățământ: elevii, o generație de excepție, m-au anunțat că exponatele pe care le oferiseră școlii cu titlu gratuit sunt revendicate de părinți, care le-au găsit o valoare de întrebuințare pe ulițele satului, prin șanțuri, sub poduri, prin bălării, că de, prevăzători și întreprinzători fiind, trebuiau să-și procure din vreme materia primă pentru proiectele viitoare cu caracter ecologic… O, dar trebuie să fiți un luptător! mi-a transmit mustrător vocea care-mi auzea confesiunea. Doamnă, m-am vindecat ( doar într-o oarecare măsură, că-i grea moștenirea strămoșilor!) de nostalgia  falimentară moldovenească, i-am zis, după care, vizibil agasată, profesoara a încheiat convorbirea.

N-aș fi dezvăluit momentul, dacă nu mi-ar fi oferit un prilej de cunoaștere: când constată că le eșuează proiectul fundamental al vieții, oamenii, cel puțin unii dintre ei, doresc să-și materializeze visele, idealurile prin ceilalți. Dacă nu reușesc prin copii ori nepoți, sunt buni și niște străini, dacă în esență obiectivul poate fi atins. Nu contează că tu ajungi să zidești cetatea, ci că el a aruncat săgeata, conturând geografia locului… Pe părinți îi înțeleg, vor ca progeniturile să le hrănească orgoliul, să le răsfețe  vanitatea, mai ales în mediul rural, unde instituții prestigioase, crescute sclipitor în patria bodegilor sunt păstrătoare de atari mesaje sacrosancte: Băi, al meu o ajuns sî lucrezî pi salvari, cot la cot cu docturi’!/ Șî ci, oi, Ghiță-al neu o vinit cu masînî din Spania./ Da, oi, da sî fi văzut voi cu ci bănet o vinit Cărminica me din Italia, he, he!/ Ei na, observă unul mai șugubăț, da’ parc-am văzut-o cu-n “mieluț” negru la sân… (Nu se sfârșește întotdeauna cu dinți sparți, buze rupte și ochi zugrăviți în culoarea regilor, însă spectacolul își sporește pitorescul pe meleaguri mioritice pe măsură ce te depărtezi de Vest și te abandonezi Estului…)

Așadar, e natural să continui să speri, dacă se poate, ori să te iluzionezi, aproape întotdeauna, că odraslele îți vor urma visele. Însă a crede că puterea ta persuasivă e atât penetrantă încât să-l legi pe un individ oarecare de carul intereselor tale – chiar dacă acestea sunt, să zicem, din zona înaltă a spiritului – e o îndrăzneală pe care n-aș fi crezut-o posibilă la un pedagog veritabil. Poți, fără îndoială, să propui unui prieten ori unui personaj căruia-i cunoști oarecum traiectoria vieții un proiect, care, o dată finalizat, poate să-i fie, măcar parțial, util. Inclusiv atunci când, observând claritatea gândirii și puterea verbului, insiști să intre cineva într-o construcție socială, cu un profil anume, nu ești deloc deplasat, întrucât întrezărești că actul în sine poate să aducă bunăstare (și) unui anume segment uman, dar și celui pe care l-ai abordat și pe care ai pariat. Altfel, nu, vânătoarea nu-ți va aduce nimic în tolbă, indiferent de calitatea meșteșugului folosit!

Vrei să-ți împlinești visele? Ești liber, fă-o, dacă (mai) poți! Construiește, zidește, mută munții până ești adulat, amendat ori încarcerat c-ai furat piatră!… Aruncă piatra și sparge geamuri și/sau idei retrograde, cum simțea Mircea Eliade în Huliganii, ori consumă-ți plenar propriu-ți huliganism! Nu mă interesează! E visul tău, trăiește-ți-l! Știi oare că am și eu aspirații – ca și tine, cititorule – pe care nu dau doi bani cei de prin preajmă, nu simpli  necunoscuți?!… (Firește, ridici din umeri, cu ironică nepăsare.) Dar le duc solitar, fără să implic pe nimeni, cu toți demonii și tumorile care mi-au crescut în carnea spiritului. Dacă scriu îmi amputez o clipă din tumoare, dar nu e suficient… îmi caut, când timpul nu mă ghilotinează în matca imediatului, supapele, inclusiv de factură hedonist-spirituală, nu am vreme de povești cu șezători învăscute în chinezării, expresie a industrializării tradițiilor!…

Și, pentru deliciul narațiunii: în satul Lișna, una dintre femeile de ispravă, Miruța Barbaliu, care și-a crescut (aproape) singură trei copii, înzestrându-i cu inteligență și spirit practic remarcabil, a achiziționat, cu o sumă impresionantă pentru lumea rurală, un război de țesut (de odinioară), pe care, uneori, iarna îl pune la treabă. Ce-ar fi însă ca eu, ținând cont că suntem în bune relații, să-i zic: Donează-l, te rog, la muzeu, Miruța!… Ținând cont că e cu bun-simț, femeia m-ar refuza cât mai fin cu putință, însă (pe drept!) m-ar înjura vârtos în interior. Da, niște fragmente de suveică, de menghină din lemn, o jumătate de ie, încă nedevorată de molii se mai găsesc prin poduri țărănești, uitate de timp, dar lucrurile de valoare se transmit (astăzi!) din generație în generație, nu se dau gratis decât arareori. De pildă, costumul popular pe care, cu ani în urmă, l-am primit în dar de la învățătoarea mea, Doamna Silvia Fodor, îl voi lăsa fiului meu, poate va fura și el cireșele mătușii Mărioara pe o scenă oarecare, unde măscuța supușeniei – de tot binefăcătoare –  poate fi lesne transformată în trăistuță…

… M-am înseninat. Beția lui florar își unduiește calm aromele spre cireșar…



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.664 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5