Tudor Gheorghe (de fapt, Gheorghe Tudor) s-a născut la 1 august 1945, în satul Podari, comuna cu același nume, plasa Ocolul, județul Dolj. A absolvit Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București. A fost angajat ca actor la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova (1966-2009), unde a jucat zeci de roluri de succes. A fost căsătorit și are un fiu. A conceput și realizat peste 35 de recitaluri distincte de muzică și poezie, pe care le-a prezentat în sute de spectacole și zeci de turnee în țară și în străinătate. A înregistrat 30 de albume de autor, figurând pe mai multe compilații. A apărut în filmele „Vis de ianuarie” (1979), „Labirintul” (1980), „Frați” (2011) și „The Broadcaster” (2021). Este autorul volumelor autobiografice „Tudor Gheorghe la curțile dorului” (1999), „Tudor Gheorghe, în umbra menestrelului” (2010) și „Vă dau un an din viața mea” (2016). A primit, între altele, titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Craiova (2000), Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler (2002), Ordinul Republicii (2010), titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Chișinău (2011), titlul de Doctor Honoris Causa al Universității din Craiova (2011), Premiul „Marin Sorescu” (2013), titlul de Doctor Honoris Causa al Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu (2014), distincția „Crucea Patriarhală” a Patriarhiei Române (2017) și titlul de Cetățean de Onoare al municipiului București (2020). Centrul cultural din comuna Izbiceni, județul Olt a primit numele său (2007), o stradă din Chișinău îi poartă numele, iar Romfilatelia i-a dedicat un întreg poștal (2018).

Tudor Gheorghe este un foarte cunoscut și apreciat actor, compozitor, poet, interpret vocal și instrumentist (chitară și cobză). Repertoriul său, extrem de divers, nu poate fi încadrat într-un gen muzical anume, iar stilul care l-a consacrat este unic în muzica românească. Despre viața și cariera sa artistică, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 30 septembrie 1999, la Iași.

– De fiecare dată când apăreți pe scenă, aduceți bucurie sufletului; de unde vine acest sentiment, pe care-l încearcă toți cei care vă urmăresc?

– Este rezultatul căutărilor mele în lada de zestre absolut inepuizabilă care este marea și sublima poezie românească. Oamenii au o mare nevoie de poezie în perioada asta, în care ne dezumanizăm pe zi ce trece, când sărăcia și mizeria din jur, ca și kitsch-ul în plan cultural-artistic, ce câștigă teren îngrozitor de repede, fac ca o anume categorie de oameni, care încă mai tânjesc după verde crud, să se întoarcă și să se bucure de frumusețea poeziei.

– După un început marcat prin trei albume discografice, a urmat o pauză, până de curând, de când ați scos mai multe discuri decât ați reușit să editați până atunci; de ce?

– Simplu; eu am avut două perioade de tăcere – în prima, din ’87 până în ’90, n-am avut voie (de fapt, am fost interzis, dar mi-a fost jenă să o spun), apoi, în ’92, am realizat un spectacol care s-a bucurat de un succes real, Cântece cu gura închisă, în care adunasem poeme pe care mi-a fost greu să le spun până în ’89, iar, după aceea, m-am pomenit înconjurat de vulgaritate, kitsch și promiscuitate artistică – de imbecilitate, în ultimă instanță; și atunci, am spus că trebuie să fac neapărat o pauză, să ies din combinațiile astea, pentru că altminteri lumea s-ar putea să mă confunde; și am tăcut nouă ani. În acest timp, am lucrat, am făcut șapte spectacole de sine stătătoare, care au început să capete consistență, bucurând spectatorii.

– Ce ați face în cazul în care ați fi din nou interzis?

– Aș tăcea din nou, n-ar fi niciun fel de problemă, și aș lucra în continuare, pentru că ar veni o zi în care iar voi apuca să-mi dau drumul – dacă aș mai putea cânta, căci altceva, mai mult ca sigur, nu m-ar putea opri.

– V-ar afecta?

– M-ar afecta enorm, pentru că ar fi posibil ca un om să n-aibă voie să-și manifeste potența interioară artistică și culturală.

– Astfel de interdicții nu vă capacitează?

– Nu, mă enervează.

– De fiecare dată când vorbiți, mai ales când cântați, am sesizat o adevărată voluptate a pronunției cuvintelor românești; e o deformație de actor sau un cult pentru limba română?

– Este o chestiune de antrenament de actorie; noi am fost învățați să vorbim corect, astfel încât să se audă și ultimul sunet din cuvânt.

– Mă așteptam să-mi spuneți mai mult; n-a prevalat limba română?

– Iubesc enorm limba română și o respect; de aceea, mă doare inima când aud felul absolut imbecil în care se vorbește astăzi la posturile noastre de televiziune și de radio. Ce corectă limbă română vorbeau cei de la Europa Liberă! Erau obligați să o păstreze și să o folosească în mod corect. În schimb, aici e bătaie de joc; stau unii tot timpul cu urechile către B.B.C. și vor să vorbească românește ca și când ar face-o în limba engleză, ceea ce este o stupiditate. Trebuie făcut neapărat ceva, să scoatem din limba română vulgarizarea prin accente, prin emisie… O aberație! Limba română să fie LIMBA ROMÂNĂ!

– Aveți emoții pe scenă? Când vi s-a întâmplat ultima oară?

– Ai emoții câtă vreme ai nesiguranță; în clipa în care ești sigur pe ceea ce faci, există doar o emoție creatoare, de întâlnire cu un public nou, cu oameni care te privesc, te ascultă și nu trebuie dezamăgiți; nu să ai trac, să te pierzi, să ți se usuce gura și să nu mai poți vorbi sau cânta.

– Aveți viață particulară? Ce faceți atunci când nu creați?

– Mă gândesc cum o să creez; în subconștient, tot freamăt. Sigur că aș înnebuni trăind tot timpul obsedat de ceea ce am de făcut; mai văd un meci de fotbal, un spectacol, un concert… Și lucrurile astea te fac să nu fii într-o permanentă priză cu arta.

– În toate spectacolele, aveți un succes enorm; vi s-au întâmplat și cazuri în care lumea să fie indiferentă?

– Mi s-a întâmplat să mă duc într-o sală și să ridic ștacheta prea sus pentru posibilitățile lor de înțelegere; mi-am dat seama și am coborât repede, ușor… Nu la M-am născut lângă Carpați sau la nu știu ce aberație folclorică, ci tot la momente de înaltă ținută, dar mai accesibile percepției lor intelectuale.

– Ce fel de poezie vă inspiră mai mult: cea scrisă din durere, cea descriptivă sau cea care exultă?

– Pentru mine, poezia e una singură: poezia POEZIE. Când veți auzi, de pildă, spectacolul Cu Iisus în celulă și vă veți întâlni cu marii poeți ai închisorilor, veți realiza că este umilitor ceea ce se întâmplă în această lume, pentru că ei au scris în suferință, în marasm și în moarte o poezie de o seninătate extraordinară; poezia lor e de o frumusețe angelică și dumnezeiască! În aceeași unitate de timp, tovarășii care mergeau cu Moskvici-uri și Pobede scriau o poezie absolut idioată, cretină și fără niciun sens.

– De care dintre marii poeți români vă apropiați mai cu sfială și de ce?

– Nu m-am apropiat de Eminescu și nu știu să-l cânt; am știut să cânt toți poeții români, dar de el nu știu să mă apropii. A cânta pe poezia lui mi se pare un gest pleonastic; muzicalitatea interioară a versului eminescian este atât de perfectă, încât orice adaos muzical peste muzica lui este o impietate. Doar dacă e genial. Eu nu recunosc ca eminesciană decât Sara pe deal, ce-mi aduce toată dimensiunea lui Eminescu; restul sunt romanțuri, lieduri, care n-au starea eminesciană.

– Spuneți-mi câteva versuri care vă vin acum în minte.

– „În Țara Moldaviei, sus,

Coborând dinspre obcini spre plai,

Se plimbă în nopți când e lună

Voievodul Eminescu Mihai.”

[Mircea Micu – Voievodul stelar]

Florin Bălănescu