Primind aseară, destul de târziu, de la poeta-artist Maria Cernătescu, un smoc de poeme propuse pentru publicare, am zăbovit pe îndelete la fiecare din aceste proaspete creații.

Nu mă întreba, care a fost publicat astăzi, refren al unor dezvăluiri de fragmente de trăire intensă, cred că e rezultatul unei tensiuni lirice între refuzul întrebării și nevoia de confesiune, ce–mi intuiește dorința poetei de a rămâne totul în taina sa, chiar dacă, în același timp, dezvăluie fragmente de trăire intensă.
Iubirea și dorul, adresată către un „tu” inventat, sugerează o iubire idealizată, proiectată în fantastic, unde dorul devine „amăgit în vâltori” cu o forță contradictorie și plină de neliniște. Aici, la Maria Cernătescu, soarta omului devine imaginea „portului vieții răstignite” și „labirintul despuiat al destinului”, aspect ce evocă dificultatea existenței, dar și căutarea unui sens cu o necesară protecție pentru a face față fragilității nedorite. „Scutul de oțel” zidit „în bobul de nisip” ne mai sugerează paradoxul forța și fragilitatea coexistă, iar iubirea ne oferă sprijin în fața „valurilor furibunde ale vieții”, pe un drum „neumblat, spre nord”, care, desigur, simbolizează necunoscutul sau, poate, chiar transcendența, iar corabia ancorată devine metafora stabilității în mijlocul furtunii. Toate acestea sunt rezultatul folosirii unor imaginile poetice inspirate, precum: câmpul de maci, jilțul de flori, cupola cerului, norii de argint, plăsmuind astfel un cadru idilic, aproape mitic, la care se adaugă simboluri maritime – corabia, portul, valurile– pentru a ne trimit la ideea de călătorie interioară, de destin fluctuant cu un zbucium sufletesc sub intensitatea emoțiilor.
Poemul Nu mă întreba îl putem desluși ușor, dacă încercăm să-l privim în oglindă cu lirica lui Mihai Eminescu, unde iubirea și cosmosul se împletesc într-un mod unic și exprimă dorința de a păstra misterul trăirii, de a nu explica rațional ceea ce este pur afectiv. Și să nu pară exagerată comparația, dar în poemul Floare albastră, iubirea este vis și joc, dar și melancolie, o chemare spre simplitatea vieții. Eminescu folosește frecvent imagini cosmice (stele, cer, apus, infinit) pentru a exprima tensiunea dintre ideal și real. Ambele poeme – Nu mă întreba și Floare albastră – au în valorație misterul: la Eminescu, iubirea nu poate fi pe deplin înțeleasă sau trăită; în poemul „Nu mă întreba”, iubirea nu trebuie întrebată, ci acceptată ca taină, ca parte dintr-un drum existențial, uneori dificil, labirintic. Dacă la Eminescu iubirea e adesea un vis neîmplinit, aici ea devine sprijin și drum comun spre portul vieții.

Așadar, poemul Nu mă întreba are un ton confesiv, dar tensionat – eul liric refuză întrebarea, însă se dezvăluie prin imagini puternice -; este o poezie a paradoxului – între tăcere și mărturisire, între fragilitate și forță, între stabilitate și neliniște. Este un poem al căutării de sine prin iubire, unde interlocutorul devine simbolul sprijinului și al stabilității. Versurile se hrănesc din metafore cosmice și marine, construind o atmosferă de mister și intensitate emoțională. Refrenul „Nu mă-ntreba” nu este un refuz absolut, ci mai degrabă o invitație la acceptarea tainelor sufletului fără explicații raționale.