Soarele, străjer de pază
Al luminii și al vieții,
Îmi trimite pe o rază
Ghioceii dimeneții.

Mai la prânz, el îmi trimite,
Tot dintr-un înalt văzduh,
Niște cireșe-nvelite
Într-un împurpurat duh.

Mai spre-amiază,-n timp de pace,
Foarte-adesea eu primesc
Flori ce vor în alb să-mpace
Sfânt pământ și dor ceresc.

Soarele, când e-n apus,
Colorează-n strășnicie,
Întreg sufletul ce-i pus
Pe o foaie de hârtie.

Iar când soarele se stinge,
O cireașă coaptă-mi pare,
Pe care o pot atinge
Și-o transform din nou în soare.

O cireașă-i al meu soare,
Ce s-a pârguit în dor,
Dându-i vieții trecătoare
Clipe ce nicicând nu mor.