Ioan (Iancu) Grigore Ghica s-a născut la 10 decembrie 1830, la Iași, Principatul Moldovei (astăzi, în județul Iași, România) și a murit la 21 martie 1881, la Sankt Petersburg, Imperiul Rus (astăzi, în Rusia). A fost un cunoscut politician, diplomat și militar de carieră, al doilea copil al ultimului principe al Moldovei, domnitorul Grigore Alexandru Ghica (Grigore al V-lea Ghica), și al Elenei Sturza. A fost căsătorit și a avut doi fii. A studiat la Fribourg (Elveția) și la Paris, după care a urmat cursuri de artă militară, filozofie și drept la Universitatea din Geneva. A fost colonel în Miliția Moldovei (ulterior, general), comandant al Garnizoanei Iași, dregător al județului Iași, membru al Înaltului Divan Domnesc, aghiotant domnesc, adjutant personal al domnitorului și secretar de stat. A fost membru în Adunarea Electivă a Moldovei, militând pentru alegerea ca domn al Principatelor Unite a lui Alexandru Ioan Cuza. Nemulțumit de noua politică a acestuia, a făcut parte din „monstruoasa coaliție”, care l-a îndepărtat pe domnitor. A deținut funcțiile de ministru al Lucrărilor Publice (1860-1861), ministru de Război (1861, 1861-1862, 1862, din nou, 1862 și 1866), ministrul Afacerilor Străine (1862-1863) și ministrul Apărării Naționale (1866). A fost deputat în Adunarea Constituantă (1866) și a activat ca ambasador al României în Turcia, Italia, Austria și Rusia.

Eugen Șendrea s-a născut la 25 februarie 1951, la Bacău și a murit la 31 iulie 2016, în același oraș, unde a și fost înmormântat. A absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și Școala Militară de Infanterie și Cavalerie din București. A fost căsătorit și a avut un fiu. A lucrat ca profesor la Liceul Eudoxiu Hurmuzache din Rădăuți, muzeograf la Complexul Muzeal din Fălticeni, expert și șef al Oficiului Județean pentru Patrimoniul Cultural Național din Bacău și bibliotecar la Biblioteca Județeană Costache Sturdza din același oraș. A publicat circa 25 volume și peste 4.000 de articole de istorie băcăuană, alte lucrări rămânând finalizate în manuscris. A participat la expediții de cercetare, simpozioane locale și naționale, conferințe de popularizare științifică și emisiuni de radio și televiziune. A primit numeroase distincții, între care titlul de Cetățean de Onoare al municipiului Bacău (2008).

Despre povestea de dragoste dintre beizadeaua Ion (Iancu) Ghica și dansatoarea franțuzoaică Rose Pompon mi-a vorbit într-un interviu realizat la 16 iulie 2012, la Bacău.

– Domnule Eugen Șendrea, cine au fost cei doi protagoniști ai episodului romantic?
– În primăvara anului 1852, ieșenii puteau admira în vitrinele prăvăliilor portretul unui tânăr frumușel. Era al lui beizadea Ioan (sau Iancu), fiul cel mijlociu al lui Grigore Vodă Ghica. Mic de statură, a fost, în schimb, „cel mai deștept dintre toți, cel mai cu carte și cel mai simpatic”. Nimeni nu bănuia că, într-o zi, acesta va deveni subiectul uneia dintre cele mai mari povești de dragoste din Moldova… În acea vară, beizadea Iancu era locotenent în Miliția Moldovei și frecventa, destul de des, „grădinița cucoanei Frosa, de lângă teatru”. Într-una dintre seri, evolua pe scena restaurantului o dansatoare, care i-a plăcut de la început. S-a interesat despre ea și a aflat că este franțuzoaică și că o cheamă Rose Pompon. Măritată la 15 ani și părăsită la 16, fusese guvernantă și croitoreasă, umblând, „de ici-colo, să-și câștige viața”. A descoperit că știe să danseze și a devenit dansatoare. La Paris, „avu onoarea” să cunoască un „prinț”, Palia (sau Paladi), din Moldova. În schimbul dragostei ei, acesta i-a spus: „Îți dau cât vrei; sunt bogat, am moșii și castele. O sută de mii îți ajung?” „O, da, da!” – îi răspunse micuța Rose. Dar ea s-a ales doar cu promisiuni, căci „prințul” a plecat, pe furiș, în Moldova. Atunci, s-a întâmplat un lucru la care nimeni nu s-ar fi așteptat: Rose Pompon a plecat la Iași și s-a înfățișat la casa „prințului” Palia! Când a dat cu ochii de ea, fostul „șmecher” a îngălbenit. A început a bolborosi cuvinte în șir, din care, totuși, fata a înțeles că bărbatul nu avea nici moșii, nici castele, nici bani și că, pe lângă toate, mai era și logodit, gata să se însoare. Însă Rose era pusă pe chef și norocul a ținut, totuși, cu ea.

– Cum l-a cunoscut pe Ioan Ghica?
– Într-o seară, a primit de la Palia o scrisoare prin care era rugată să vină până la Copou, căci avea ceva foarte important să-i spună: „La poartă, te așteaptă o trăsură; poți avea încredere în cinstea și discrețiunea vizitiului.” Firește că au năpădit-o tot felul de gânduri: „O fi o cursă?” „Vrea să mă omoare?” „Ce-o fi, o fi!” – s-a încurajat ea. Mai târziu, va povesti: „Pentru orice eventualitate, m-am făcut foarte frumoasă, cu o rochie de velur bleu, un mare mantou garnisit cu blană și o pălărie din aceeași stofă cu a rochiei. Eram foarte liniștită, dar trebuia să fiu întotdeauna pregătită.” A ajuns la un han de dincolo de Copou, fiind întâmpinată de Palia și de un bărbat mic de statură, care s-a recomandat „Popescu”. Dar, pe loc, „s-a auzit un hohot de râs!” Pe acest „Popescu”, Rose îl cunoștea după portretele care se răsfățau în vitrinele tuturor negustorilor din Iași. Era fiul lui Vodă, beizadea Ioan – „Le prince Jean”. Ioan a început să râdă și el: „Bună seara, Rose! Îmi placi și te iubesc.” Și așa a început povestea de dragoste dintre un prinț și o dansatoare.

– Ce a urmat?
– Rose primea de la el „rochii, pălării, juvaiere, trăsuri și servitori.” Tot ce era mai frumos în prăvălii era vândut franțuzoaicei, însă prințul i-a mai făcut un dar la care nebunatica dansatoare nu s-ar fi așteptat: a făcut-o să simtă, deodată și în sfârșit, ce înseamnă iubirea. „De acum, lumea era a lor. Nu puteau trăi fără a fi împreună o dată, de două ori sau de trei ori pe zi. Și, cum se despărțeau, își scriau, după cum merg – cine nu știe? – lucrurile în dragoste.” Până într-o zi, când prințul o ceru de nevastă. Și, cum Rose Pompon îl iubea prea mult pentru a se împotrivi, a acceptat: „Dacă vrei tu, hai să ne căsătorim!” Nunta s-a făcut, „fără martori”, la o biserică din Copou. După aceea, „se întoarseră amândoi acasă la ea, cinară, se culcară, se iubiră și adormiră…” Dar miliția domnească nu dormea; Vodă Grigore Ghica a fost înștiințat de isprava prințului. Astfel că, dimineața, la ora 7,00, miliția, consulul și toată șleahta, plus preotul care îi cununase, s-au înființat la apartamentul tinerilor căsătoriți pentru explicații. „Rose Pompon a avut, atunci, o inspirație dumnezeiască. În disprețul tuturor inconvenientelor și al solemnității momentului, ca o adevărată «gamine [copilă] de Paris» ce era, dar drăguță și nostimă foc, se întoarse râzând la Sfinția Sa și-i arătă limba: «Dumneata ești părintele care spui că m-ai cununat aseară? Uită-te la mine: eu sunt aceea? Poți jura dumneata că mă recunoști?»” Popa și-a pus potcapul și a ieșit buzna pe ușă afară, strigând cât îl ținea gura: „Asta-i dracu’ împielițat! Dracu’, dracu’!” Apoi, „în iatac, ea îi istorisi lui beizadea Iancu cele întâmplate, făcând haz împreună de mutrele consulului, polițailor și popii. […] Tânărul prinț și locotenent de miliție va fi prins prin înșelătorie și dus la închisoarea din Socola. Și ce a țesut tot anul s-a rupt într-o clipă.” De acolo, a reușit să-i trimită lui Rose o scrisoare în care, îndurerat, i-a scris: „Îmi ard cuvintele de dragoste pe buze și nu le găsesc, sunt nebun, mi-am pierdut mințile; scrisoarea aceasta e, poate, fără înțeles…” Rose „a sărutat-o, a citit-o, a plâns, iar a sărutat-o și a plâns.”

– Cum s-a terminat povestea?
– Ce să facă biata fată? Și-a vândut lucrurile, a luat 200 de galbeni de la Vodă și a plecat, prin Galați, la Marsilia. Statornic în dragoste, prințul Ioan îi va scrie: „Te iubesc, te iubesc; așteaptă-mă, că vin.” Dar ea? A intrat în vâltorile vieții de la Paris, uitându-l repede, neașteptat de repede, pe ilustrul ei soț de o zi. Spre bătrânețe, „săturată de toate prostiile acestea”, și-a cumpărat o fermă cu „vaci, găini și porci”. Într-o zi, va scrie: „A fost povestea mea de dragoste cea mai frumoasă, cea mai sinceră și cea mai aleasă. Anii care se vor scurge nu vor putea pierde intensitatea amintirilor mele.”

Florin Bălănescu