Admir acele combustii interioare care nuanțează fiecare pas făcut pe,,iarba verde de acasă”, cu tensiuni romantice și fulgerări de vis integru.

Profesorul și inginerul OCTAVIAN VITCU de la Ibănești e un asemenea om de acțiune, cu o alură de erou dramatic, gata oricând de a purcede pe scena vieții, pentru a-și interpreta cu pasiune rolul destinat unui creator.

Acum vreo doi ani în urmă, a venit în vizită la mine, însoțit de încă vreo doi bravi ,,crai de Curtea Veche”: CORNELIU DRESCANU și IOAN CIURCIUN. Voiau să tipărească monografia comunei Ibănești și cutezau a-mi cere părerea. Ce le-am spus, ce nu le-am spus, dar prietenia s-a legat și iată-mă în vară, la 4 august 2007, cucerind, alături de ei și amicii George Aparaschivei, Augustin Eden și Dan Măzurașu, vârful înalt al Măgurii, aproape de cerul cu stele.

La Ibănești, am vizitat școala și am rămas uimit de sala bibliotecii, unde se țin ședințele de cenaclu literar. O bogăție de cărți și elevi circulând printre ele ca niște harnice albinuțe. Pe la Căminul Cultural am avut și fericirea de a-mi vedea și un fost elev, Petrică Aboghioaie, care în perioada școlarității scria versuri. O agapă cu produse locale mi-a dat putința de a-și desluși și pe Dana Pietraru și pe Ion Ilie (ambii de la Cultură). Întâlnirea cu Sofia Vicoveanca, cu actorul Dionisie Vitcu, cu o tânără autoare de 14 ani (Otilia Iordan) a încununat această vizită succintă. Nu am uitat peisajul acela selenar de pe Măgură. Priveam în depărtări Codrii Herței, Pomârla cea vestită. Doamne, pe ce tărâm de basm mă aflam!

Și iată acum, în anul de grație 2009, solii de atunci au revenit și Octavian Vitcu mi se înfățișează în postura de ,,tânăr pensionar”, parcă regretând efervescența vieții de odinioară. Nu te întrista, profesore! Pune mâna pe condei și deapănă-ți gândurile și visele de acum, în această nouă etapă a vieții. Pe lângă cele trei cărți esențiale: ,,CUPA DE NECTAR” (2003), ,,CUPA DE VENIN” (2005) și ,,CUPA CUPELOR” (2007), o nouă carte de EVOCĂRI-DESTĂINURI-AMINTIRI aduce un surplus de trăire și de maturizare a gândirii. Selectează tot ce a fost deosebit în viața Domniei-Tale, greutățile inerente, bucuriile lacunare și adă-ne acel suflu de tinerețe necesar ca o gură de aer ozonat la ceas de arșiță cumplită.

Am urmărit cu dragoste și admirație zborul care l-a propulsat pe autor de la cernoziomul ibăneștean la înălțimile nebănuite ale pregătirii sale în specialitate. Ar fi putut rămâne un simplu fiu al satului, păscând o turmă de mioare și cântându-le din fluieraș doine care se moștenesc din tată în fiu. Dar n-a fost să fie așa. A îndrăgit cartea, a biruit opreliștile ce se iveau în fața învingătorului, și-a realizat idealurile, are copii și o nevastă înțelegătoare (înger păzitor).

Am înțeles din filele însemnărilor de față că nu discotecile l-au pasionat, că nu prin crâșme a pierdut vremea. A avut mereu în preajma sa gândul cel bun, credința cea sfântă. Ele îi șopteau la ureche: ,,Nu dispera! Mergi mai departe!”. Și a mers, și a învins propria slăbiciune, iar ,,ciuma roșie” sau ,,fiara apocaliptică” (emblema 666) au dispărut ca un vis urât în aburii dimineții.

Octavian Vitcu a fost un profesor bun, sfetnic al celor mici, care-și ridicau privirile cu încredere cu Domnia-Sa, ca spre un izvor al înțelepciunii. Iar dacă o elevă ca Loredana Lavric scria rânduri înaripate la intrarea într-o altă etapă a vieții (de la copilărie la adolescență), meritul e și al profesorului diriginte Vitcu și al profesoarei de Română. Eleva are un spirit elevat la reflectarea imaginii în oglindă: ,,Îmi rotesc privirea prin cameră. S-au schimbat și aici multe, dar mai persistă puțin o undă de copilărie. Poate tablourile, poate amintirile mele, poate jucăriile pe care le-am avut și le păstrez încă, poate…”(Anii de aur ai copilăriei). Eleva poetă are acum 18 ani. Unde-o fi dus-o destinul? Și iarăși vreau să citez doar două din versurile sale: ,,Într-o zi am alergat undeva departe/ Unde cerul își deschide poarta cu tainice șoapte” (Balada copiilor). Acel ,,departe” e adolescența, e vraja vârstei ce va să vină, e viitorul impulsiv care ne detașează de tot și de toate.

Acum, când martie și-a scos din lut brebeneii și ghioceii, când albinele stau gata de start, retras la o masă de brad, inginerul Octavian Vitcu limpezește gânduri și vise, selectează fraze, mai dă un telefon, priveștea noaptea adâncă de dincolo de geam și se cutremură de amintirile care vin ca niște plăieși întârziați la sfatul de taină cu Voievodul cel Mare și Sfânt- Ștefan al Moldovei.