Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

O pagină de istorie scrisă cu sânge. Masacrul din Ip

Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 9 (129), Septembrie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O pagină de istorie scrisă cu sânge. Masacrul din Ip

Primit pentru publicare: 12 Sept. 2019
Autor: Mircea DAROȘI
Publicat: 12 Sept.. 2019
© Mircea Daroși, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro


             

Singurul supravieţuitor al celui mai cutremurător masacru din istoria neamului românesc, a fost Gavril Butcovan din comuna Ip, judeţul Sălaj. El a reprezentat până în anul 2010 memoria vie a tragicului eveniment petrecut în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940.

Declanşat la numai câteva zile după odiosul Dictat de la Viena prin care România pierdea Nord-Vestul Transilvaniei în favoarea Ungariei hortyste, masacrul de la Ip este un ,,Lidice însângerat’’ săvârşit cu bestialitate de acest regim.

Acţiunile de măcel asupra populaţiei româneşti au început la 7 septembrie 1940 în localitatea bihoreană Mihai Bravu, când hortyştii au ucis 22 de români şi au continuat până în 18 septembrie, perioadă în care au făcut alte câteva zeci de crime în centrul oraşului Gheorgheni şi Târgu Secuiesc.

Cel mai afectat de teroarea hortystă a fost judeţul Sălaj. Lovite de această soartă necruţătoare au fost localităţile : Ip, cu 157 de martiri, Trăznea, cu 87, urmate de Sărmaş, Marca, Zalău şi altele, care la un loc au atins numărul de 477 de victime. Singura vină a acestor oameni a fost că s-au născut români.

Gavril Butcovan este martorul care şi-a păstrat în memorie tot tragismul acestui eveniment şi l-a  pus alături de documentele scrise pentru aflarea adevărului. Mărturisirile sale au găsit un spaţiu larg în presa scrisă şi vorbită. A citit cu viu interes lucrările unor istorici care s-au ocupat în mod special de această problemă şi a ajuns la concluzia că multe lucruri nu pot fi cunoscute numai din rapoarte, declaraţii şi descrieri fictive. El a trăit aceste evenimente, a suferit peste măsură în acea noapte apocaliptică din 13 spre 14 septembrie 1940.

În anul 2006, tăcerea  şi-a rupt zăgazurile şi vocea lui s-a făcut cunoscută prin apariţia cărţii-document, intitulată sugestiv ,,O pagină de istorie scrisă cu sânge’’ prin care îşi dezvăluie marea sa durere, clipele de groază prin care a trebuit să treacă la doar 16 ani.

Mărturiile lui Gavril Butcovan sunt pline de sinceritate, poartă în ele multă tristeţe, sunt pagini care cutremură pe oricine până la lacrimi. Autorul insistă asupra modului cum s-a desfăşurat acest masacru în care au căzut 157 de victime nevinovate.

Sub pretextul răzbunării celor doi militari unguri, morţi în 7 septembrie 1940 într-o explozie, cu ocazia trecerii trupelor prin localitate, armata hortystă se dedă la acte de terorism. Timp de 3-4 zile  românii sunt torturaţi într-un chip groaznic: smulgerea unghiilor, ruperea oaselor cu bâte şi paturi de armă, iar în noaptea de 13 spre 14 septembrie se săvârşesc crimele diabolice: 18 români sunt împuşcaţi în casele lor în toiul nopţii, iar alţii în zorii zilei. Tortura a fost urmată de jefuirea cadavrelor, a caselor şi a bisericii. Morţii au fost aruncaţi într-o groapă comună, chiar în Ziua Sfintei Cruci. Autorul cărţii îşi îndreaptă gândul spre simbolul acestui destin.

Motivarea uciderii celor 157 de localnici este una fictivă, explozia producându-se din cauza unui ambalaj defect al muniţiei, şi nu că ar fi provocată de români. Clipele de groază prin care a trecut, i-au rămas puternic întipărite în minte şi l-au marcat pentru tot restul vieţii. ,,Scriind această carte, mărturiseşte el, am vrut să spulber uitarea şi să spun adevărul, oricât ar fi acesta de dureros şi deranjant. Nu împărtăşesc nici un resentiment, sunt un om iertător, dar nu pot uita ce s-a petrecut în satul meu în noaptea de 13 spre 14 septembrie 1940’’ :

 „În zorii zilei de 14 septembrie 1940, am fost trezit de zgomotul asurzitor al focurilor de armă ce răzbăteau dinspre casele vecinilor noștri. Era în jur de ora 5, încă era întuneric și m-a cuprins o frică ce nu o pot descrie în cuvinte. Aveam doar 16 ani. În familie eram de toți 10 suflete, printre care 8 copii. Locuința era compusă din două încăperi. Eu, părinții și alți 5 frați dormeam într-o cameră, iar în camera mică, ceilalți doi frățiori. L-am trezit pe tata, Mihai Butcovan și i-am spus că sunt împușcați românii. Tata nu putea vorbi de emoție, pentru că bănuia ce ne așteaptă, focurile de armă întețindu-se cu fiecare minut ce trecea. S-a uitat pe geam să vadă ce se întâmplă pe uliță, spunându-ne apoi că vede oameni care se plimbă agitați. Pentru o clipă mi-am aruncat și eu ochii pe fereastră. Strada era plină de militari horthyști și consăteni maghiari, deveniți părtași la masacru. Mama i-a zis tatii să meargă să deschidă ușa, ca să nu bată soldații în poartă așa cum au făcut la vecini. Pe când tata a vrut să deschidă ușa, soldații erau deja în curtea noastră. Unul dintre criminalii horthyști s-a răstit la el, spunându-i să iasă afară din casă. La câteva secunde am auzit cinci bubuituri de armă. Atunci am știut că l-au împușcat pe tata. Imediat au năvălit în casă trei soldați, îndreptând puștile spre noi. Ne-au spus răstit în ungurește, să ieșim afară. Mama i-a întrebat, arătând spre leagănul unde se afla sora mea cea mică, ce va întâmplă cu fetița, la care i-au răspuns că o să crească ei. Când am ieșit l-am văzut pe tata, care zăcea cu fața în jos lângă peretele casei. M-am îndreptat înspre el, moment în care asasinii horthyști au tras în mine. Cuprins de groază m-am prăbușit lângă corpul neînsuflețit al părintelui meu. Mi-am dat seama că sunt în viață, simțind o arsură puternică. Inima îmi bătea tare pentru că în momentele următoare am văzut cum criminali i-au executat pe frații mei. În fața casei, la câțiva metri de mine, au ucis-o pe sora-mea, Maria, de 18 ani, care a fost împușcată în piept cu cartușe dum-dum. Fratele Mihai, de 8 ani, a fost împușcat în burtă, iar surioara Ana, de 5 ani, care, disperată, striga  :Unde ești maică?!, a fost secerată de gloanțele criminalilor. Fratele Viorel, de 11 ani, a vrut să fugă spre grădină, însă soldatul care-l urmărea l-a împușcat în cap. Pe surioara Paulina, de doar 11 luni, au sfârtecat-o cu baionetele în leagăn. Asupra mamei au tras, rânind-o, însă a apucat să se ascundă sub o căruță. Cred și astăzi că șansa mea a fost aceea că nu m-am ridicat de lângă tata și am stat culcat cu față la pământ, în timp ce călăii erau preocupați cu uciderea celorlalți membri ai familiei. Pe lângă mine și mama au mai scăpat cei doi frați ai mei, Ioan, de 12 ani, și Floarea, de 6 ani, care au dormit în camera mică, unde criminalii nu au mai căutat. Bănuiesc că în sinea lor credeau că au ucis întreaga familie după ce au tras în 7 persoane și au străpuns-o cu baioneta pe Paulina.”

Bilanţul masacrului pentru familia lui Gavril Butcovan a fost unul apocaliptic. Din cei 10 membri ai familiei, 6 au fost împuşcaţi şi 4 au supravieţuit, între care s-a aflat și el, cel care, ajuns la o vârstă înaintată se va descătușa de amintirile atât de apăsătoare ale actului criminal petrecut de ZIUA CRUCII și va așterne pe hârtie o pagină de istorie scrisă cu sânge.

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.617 abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5