Cel ce ştie dragostea. Şi în opera humuleşteanului, şi în poezia eminesciană, „cel ce ştie dragostea” este bărbatul. În satul cu „flăcăi voinici şi fete mândre”, previziunile tatălui se adeveresc întocmai: lui Nică începe „a-i mirosi a catrinţă” şi a-l „scormoli” la inimă, încă de pe când, la scăldat fiind, „mă uitam pe furiş cum se joacă apa cu picioruşele cele mândre ale unor fete, ce ghileau pânză în susul meu. Mai frumos lucru nici că se poate, cred!”, pentru ca, nu peste multă vreme, „fără să vreau aflam şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti… umblând vara cu băieţii după… bureţi, prin părţile acele, de unde primăvara prinsesem şi gust de călugărie”… Această „ştiinţă” o va trece Creangă asupra unora din eroii săi – Stan-Păţitul sau moş Nichifor Coţcariul. Prilejul cel mai nimerit e hora satului – flăcăii şi fetele fiind „doriţi unii de alţii toată săptămâna de pe la lucru”. Într-o astfel de împrejurare – Ipate „se prinde în joc lângă o fată, care chiteşte că i-ar cam veni la socoteală: începe el a o măsura cu ochii de sus până jos şi de jos până sus şi cum se învârtea hora, ba o strângea pe fată de mână, ba o călca pe picior, ba… cum e treaba flăcăilor”. Nu de puţine ori, în această gingaşă întreprindere se investeşte destulă subtilitate – aşa cum procedează Nichifor („marele iniţiator”, cum îl numeşte Cioculescu) – excelent cunoscător al sufletului feminin şi dibaci ca nimeni altul în a ţese înşelătoare capcane pentru Malca cea înbujorată.
Dispus să-i arate Cătălinei „din bob în bob amorul”, vicleanul Cătălin procedează cu atenţia şi minuţia vânătorului, începând prin a cere „o gură, numai una”, până la:
„Şi ca să-ţi fie pe deplin
Iubirea cunoscută,
Când sărutându-te mă-nclin,
Tu iarăşi mă sărută.
„Doritor ca o femeie şi viclean ca un copil”, – Călin – Zburătorul „în braţe prinde fata, peste faţă i se-nclină/ Pune gura lui fierbinte pe-a ei buze ce suspină”.
„Cel ce ştie dragostea” o învaţă la rândul său în perioada visărilor copilăreşti („ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri”), uneori nedespărţită de jocurile acestei vârste: „Smărăndiţa a ciocnit o mulţime de ouă roşii cu mine”, dar nici Măriuca Săvucului „nu-mi era urâtă”, căci „cum sfârâia fusul roţii, aşa-mi sfârâia       inima-mi mine de dragostea Măriucăi”… Nepriceperea în „ştiinţa” dragostei nu poate provoca decât neplăceri: un sărut („pupoi”) „fără veste” şi „crâşmăriţa cea frumoasă curat că s-a mâniet”.
Cu totul altfel decât „Trăsnea cel urâcios” procedează un Făt Frumos din tei:
„Părul lui i-atinge părul
Ş-atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi”.
Desigur, „ars amandi” cunoaşte şi exagerări dezvoltate în „figuri” imposibile:
„Fruntea albă-n părul galben
Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci”.
„Mai nu vrea, mai se lasă”. De regulă, fetele sunt „ruşinoase” (chiar dacă aceasta o aflăm din caracterizările făcute … flăcăilor – bădiţa Vasile era „cuminte, harnic şi ruşinos ca o fată mare”) şi încep prin a se îndrăgosti de sine („cu ochi mari, sălbateci, se priveşte în oglindă, / Subţiindu-şi gura mică…”), adevărata motivaţie nefiind recunoscută decât în singurătate: „Şi mi-s dragă mie însămi, pentru că-i sunt dragă lui”. Începutul va fi deci sub semnul echivocului („şi ea fura cu ochii, din când în când la Harap Alb”) şi al unei dulci indecizii: „Mai nu vrea, mai se lasă”.
În descrierea farmecului feminin, Creangă se dovedeşte reţinut: în sat erau „câteva fete frumuşele”, unele călugăriţe sunt adevărate „căprioare cu sprâncene”, alte copile erau „sprinţare”, iar fata împăratului e tânără, frumoasă şi „plină de vină-ncoace”. Eminescu se cutremură însă de „crinii albi ai sânului”, de „talia-naltă, gingaşă, subţire”, preferând femeia „cu ochi mari, cu părul blond”; de multe ori „înger”, nu de puţine ori „demon” – fata nu renunţă la „traiul lumii”, iar la întâlnirea dragostei:
„Ea se apără c-o mână
Însă totuşi lui se lasă”
sau
„Cu o mână îl respinge (…)
Ar striga… şi nu se-ndură”.
Sentimentele puternice ale bărbatului individualizează femeia („minune cu ochi mari şi mână rece”) şi o scot pe cea aleasă din „serie” („Cu ochii serei ce-i de-ntâi / Eu n-o voi mai privi-o”) pentru ca mai apoi, când despre dragoste se vorbeşte deja la trecut, „ea” să-şi reocupe locul: „Căci azi le semeni tuturor / La umblet şi la port”.
Las` să orbesc privindu-i. Chiar dacă, după Creangă, „când nu sunt ochi negri, săruţi şi albaştri” – fulgerul privirii este cel care declanşează „focul” devorator al dragostei: „lui Harap Alb i se tulbura minţile, uitându-se la fată (…) o prăpădea din ochi”. În astfel de situaţii, la Eminescu „Numai ochiul e vorbareţ, iară limba lor e mută”. Ca şi la Creangă, „ei din ochi se prăpădesc” – în continuare însă „jocurile dragostei” căpătând contururi diferite. Eroii humuleşteni îşi păstrează locvacitatea („Şi unde nu ţi-o înşfacă pe sus şi o ieu ei ba din tâlcuri, ba din cimilituri, ba din păcălit, ba din una, ba din alta, şi de cole până colea, şi-au plăcut unul altuia”), Eminescu preferând „tăcerea” grăitoare:
„Ne spuneam atât de multe
Făr-a zice un cuvânt”.
„Ora eminesciană” de iubire e plină însă de gesturile dăruirii reciproce: iubita stă pe genunchii bărbatului, îi înconjoară gâtul cu braţele, îi netezeşte leneş „fruntea şi părul”, îşi lasă capul pe umărul lui, amândoi „îşi dau sărutări”, el îşi culcă fruntea pe sânul iubitei, se strâng la piept „mai aproape, mai aproape”. Creangă e mai sărac în detalii („am găsit-o singură – singurică şi ne-am jucat în ticnă ziua-ndesară (…). Apoi m-am întors la câmp, cu zgărdiţa de la gâtul copilei, c-o năframă cusută frumos cu flori de mătasă şi cu sânul plin de mere domneşti”), dar foarte convingător în descrierea reacţiilor feminine (nevestele „s-aruncă în gâtul bărbaţilor şi încep a-i lua cu vorba şi a-i dismerda, care de care mai măgulitor”, iar Malca „s-a încleştat de gâtul lui moş Nichifor şi s-a lipit de dânsul, ca lipitoarea”).
O oră de iubire. De bucuriile dragostei dau seama o serie de comportamente care aruncă individul din sfera normalităţii – în cel mai bun caz făcându-l să mai uite de „cele necazuri” – până la faza extremă: „nebun de dragostea ei”. După ce lui Ipate „i se aprind călcâile”, începe „a se ţine după fată ca scaiul după oaie” şi „nici de treabă nu-şi mai căuta, nici mâncarea nu se prindea de dânsul, nici somnul nu-l mai fura, era cum e mai rău”. Gândindu-se la una „mai tinerică”, moş Nichifor şi-ar dori „măcar trei zile să trăiesc cu dânsa, cum ştiu eu, şi apoi să mor!”. Pe tema lui „carpe diem” am putea spune că eroii lui Creangă „eminescianizează” în direcţia acelei „o oară să fi fost amici”. Simţită ca echivalenţă a eternităţii – „ora de iubire” nu poate fi trăită integral şi total de cel care aduce cu sine „tandre visări”, de cel care se întovărăşeşte cu iluzia şi aducerea aminte. Deşi „avem clipa, avem raza”, Eminescu iubeşte cu ochi „plini de suferinţi”, visului ferice de iubire opunându-i-se aducerile aminte care „pe suflet cad în picuri”.
Moş Nichifor Coţcariul, Stan Păţitul, Creangă însuşi – par a-şi fi însuşit îndemnul „Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite”, urmând să privească în zare urma palidă a singuraticului plecat pe sub plopii fără soţ şi aflat mereu sub zodia visului neîmplinit: „ca zece morţi deodată durerile iubiri-s”. Înclinat spre a diviniza femeia, Eminescu e rănit de nostalgii siderale, dragostea trăită devine vis, elegiacul punctând momentele de împlinire cu regrete. Chiar dacă are accente teribile de păgânism, „amorul eminescian” afirmă integral bucuria de a trăi dragostea – aşa cum o face şi Creangă – uneori învăluindu-şi afirmaţia  într-o aparentă negaţie: „că şi-n pădure nu mi-a fost rău” – spune Malca. Imaginea femeii în exclusivitate amantă, iubită „cu ochi păgâni şi plini de suferinţi”– aşa cum transpare din lirica eminesciană – este întregită de conturul mai realist al eroinelor lui Creangă – aşezate între crâşmăriţa căreia „nu-i era tocmai urât a sta între noi” şi văduva care, cum spune singură, „n-am sărit peste garduri niciodată”.
Dumitru Lavric