ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

O parte din istoria unui popor comasată în viața unui personaj-aed

Primit pentru publicare: 06 Nov. 2018
Autor: Dorina RODU, redactor șef, Rev. Luceafărul
Cenaclul DinOgor
Publicat: 08 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

 Acest an încărcat de atâta însemnătate pentru poporul român nu putea să se încheie fără ca energica scriitoare Georgeta Bolea, învăluită de iubire pentru țară și pentru literatura românească, să aducă un plus de valoare literaturii botoșănene și prin picăturile de patriotism care se citesc printre rândurile volumului Semăna cu Eminescu, apărut la Editura Agata, Botoșani. Inspirată de trăirile copilăriei și de caracterul unei persoane pe care a avut ocazia să o cunoască în copilăria ei, Georgeta Bolea a dat viață unui întreg poem, în care personajul Noël prinde contur plecând din realitatea trăită de autoare și din povestirile bunicului Domniei Sale, Gh. Gafton din Guranda, apoi dând frâu liber imaginației, poeta a creionat, în trei părți, viața unui bard, „magisterul Noël, refugiat din Basarabia, încarcerat și hărțuit de autorități și, pentru că semăna la chip cu Mihai Eminescu, Luceafărul poeziei românești”[1].

În introducere, autoarea, face referire la „Moldova Veche”, care a fost despărțită de-un picior robust, în străin lut, astfel să avem și „Moldovă basarabă”, dar și la Podul de flori, la acțiunile care au avut loc pe malurile râului Prut la începutul anilor 1990 (respectiv 1991) și mai apoi în 2015. Tot în introducere poeta Georgeta Bolea își doinește iubirea atât pentru Moldova, cât și pentru satul natal, Guranda: „Gurandă, sat cu laur boieresc! / […] / Iubesc și-a ta lumină lină / Cu mănăstirea ta bătrână / Ce-a luminat țăranul meu / În vremi ușoare și la greu”. Din primele rânduri ale acestui poem suntem întâmpinați de emoții, de drame și tragedii care, cel mai probabil, au stat „la macerat” în sufletul poetei, astfel, Georgeta Bolea văzând, auzind sau chiar trăind unele dintre aceste emoții, a răbdat în tăcere până când a reușit să-și descarce năduful printre rândurile acestui poem, „Sufletele mari rabdă în tăcere” (Schiller). Printre alte simboluri folosite de Georgeta Bolea în acest poem, întâlnim și simbolul lacrimii (și acțiuni care sugerează acest simbol), care se repetă de mai multe ori în întreg poemul: „Tații plâng de jale”, „Lacrimi pe piatră varsă”, „Cu lacrima înrourată”, „Lacrimile ei amare”, „Plânge o mamă și oftează”, „Norii plângători și ei” ș.a., astfel sugerând amărăciunile prin care au trecut personajele care, cel mai probabil, își au rădăcinile în realitatea poporului român. În introducere aflăm și faptul că personajul principal, Noël, pleacă spre alt plai pentru a scăpa cu viață „Și să dea visării / Un mai pașnic trai / În ținutul Gurandei s-a agipit”.

În prima parte a poemului Semăna cu Eminescu autoarea prezintă trecutul lui Noël, dramele prin care a trecut și precizează faptul că semăna la înfățișare cu marele Mihai Eminescu „Încătușat că scria și semăna / La chip… cu-a limbii noastre stea”: Tot din prima parte a poemului aflăm și faptul că autoarea l-a cunoscut pe corespondentul din realitate a personajului Noël: „Copilă pătrunzătoare, atunci / Citeam în ochii lui adânci / Niște zbuciumate mări / Cu giuvaiere scumpe / De aștri și de zări!”. Iubindu-și și respectându-și plaiurile natale, Georgeta Bolea, nu uită de povestirile și personalitățile locale, așadar, prin intermediul personajului principal, autoare, prezintă cântecul vestitului haiduc Coroi, cu unele modificări: „Sub stejari cu frunza lată / Altă carte nouă scrie / Despre potera arțăgoasă, / Despre-a satului sărăcie, / Scrie despre haiducie, / Despre Coroi și banda lui, / Ascunși în negrul codrului”, „Cântecul lui Coroi (după Noël – fragment): / În pădurea Zgârieta / Caută Coroi pe Harieta”. Amintirile autoarei despre bunicul său sunt încă vii în gândul și inima domniei sale, așadar neuitând nici relatările despre ceata haiducească a lui Coroi, pe care, seara, i le povestea bunicul ei: „Mă juca bunicul blând / Pe genunchii amorțiți / Și de muncă osteniți, / Amintirea-i caldă! […] / Seara, mama, draga mea! / Pe bunicul îl ruga / Să ne povestească / Despre ceata haiducească”.

În a doua parte a poemului, sub aceleași auspicii dezolante, în preajma dramelor, continuă să povestească viața aspră a lui Noël: „Bardul meu mult s-a bucurat / Crezând că a noastră țară / Va scăpa de viclenie, / Dezolant!… se înșelară. / Comuniștii îl tratau la fel / Lipsindu-l de drepturi pe Noël.”, acum orologiul ticăie neobosit, sugerând trecerea grabnică a timpului care ajunge din nou într-un „întuneric” al vremurilor neiertătoare, nu mai este „nici un licărit, / Satul întreg e obosit”. Aici întâlnim și motivul lemnului, care simbolizează o materie plină de căldură și personalitate „Odaia-i juca în lumină, / Trosnesc lemnele în soba plină”, în contextul acestor versuri putând să evidențieze căldura sufletească și caracterul lui Noël, care este în opoziție cu ceata întunecată, rece ca metalul (metalul fiind sugerat de cuvântul țâțână), care este formată din „Răii, în suflet, cu vipie / Se cheamă, în ceată se adună / Pe Noël să îl sperie / Bătându-i în ușa șubredă / Prinsă într-o țâțână”, tot aici făcându-se și trecerea de la o stare la alta, de la bine la rău, de la întuneric la lumină, de la bogăție la sărăcie și / sau invers, această trecere fiind reprezentată de simbolul ușii, ea nemarcând numai un prag, ci invitând personajul să treacă și pragul. Spre finalul părții a doua a poemului, soarta pare să-i surâdă personajului principal „În al zorilor vărsat / O ursitoare genună / Pe Noël l-a-ncununat / Cu flori, soare și lună / Infinitul peste ele s-a-ncordat, / Din providență creat, / Revărsând largă lumină…/ Mintea, mână să-i aștearnă / Scriitură-n lume nouă!”, însă rămânând cu o speranță năruită, iar viciații „din tronuri ’nalte / Biciuiau dădeau din coate / Demult cu mintea în noapte”, uitând că sunt făcuți din lut „Și veșnic pot avea parte de patru pereți de pământ”.

Pe parcursul întregului poem natura este tristă, „norii fioroși” poartă deznădejdi și dezamăgiri până în ultima parte (a treia) a poemului, unde pădurea măiastră a Gurandei cântă „Cântec verde de mătasă, / Doinește cu ea, române / Cânturi triste din vechime / Pe sub sălcii lăcrimate, / Cântă pentru libertate!”, mereu empatică, autoarea, îi îndeamnă pe români să jelească, să plângă soarta tragică a lui Noël, care se aseamănă foarte bine cu toate nedreptățile din România, în acest personaj, un bard al vremurilor trecute, putem să descoperim injustițiile unui întreg popor, care a suferit ani la rând, iar poeta Georgeta Bolea, pe bună dreptate, se întreabă „Vom urca în noua lume / Tot cu strâmbătatea?” – o întrebare care ar trebui să ne dea de gândit…

Georgeta Bolea a adunat în acest poem lacrimile tuturor românilor asupriți, de pe plaiurile noastre și de peste Prut, transformându-le în versuri și așezându-le în cărțile domniei sale, dar, în special, în acest poem deosebit, Semăna cu Eminescu, croind țesături, precum un demiurg, care să facă legături între suferințele și dramele poporului român cu tragediile din viața personajului principal, tot un aed, între amintirile despre nedreptățile făcute marelui Mihai Eminescu, Marin Preda, Octavian Goga cu întâmplările din viața lui Noël, comasându-le pe toate în viața personajului principal; prin acest poem tragic parcă dând viață unei istorii complexe, ruptă din realitate și, în același timp, zbătându-se pentru neîntinarea libertății.

Noiembrie 2018,
Note:
[1] Georgeta Bolea: Cuvântul autoarei, vol. Semăna cu Eminescu, Editura Agata, Botoșani, 2018.