Simpla mea dragă poveste este, iată, cam aşa:
Luam cartea, păturica şi-un motan ce mult dormea…

Şi găseam umbră destulă sub cireşii din grădină,
Citeam cel mai bine-acolo, căci aveam blândă lumină.

File multe întorceam, savuram cuvintele
Şi motanul îşi torcea, chiar alături, visele…

Sub cireşi citeam cu spor vorbele scrise în carte,
Iar motanul răsucea fir de vis, pe săturate.

Şi-l priveam din când în când tresărind în somnul lui
Şi râdeam de toropeala ce căzu pe ochii lui.

Şi cireşii fremătau, într-un fel de adiere,
Şi cireşe îmi păstrau dându-mi o nouă putere

Pentru filele-ntre care-o frunză de cireş stătea,
Tocmai ca un semn de carte, ea rândul rămas găsea…

Şi treceau ore întregi, în cea dulce umbră stând,
Eu citind, iar el, motanul, tot din fusul lui torcând…

Nu mă înduram să las cartea-n pagini luminoase,
Nici motanul nu voia somnul lui adânc să-şi lase…

Mreje-adânci de somn şi taină fusul lui îl tot sporeau,
Ochii-mi culegeau cuvinte, mâini cireşe culegeau.

Căci chiar foame, şi chiar sete, cu cireşe potoleam
Şi vacanţă mi-era viaţa, tot aşa, an după an.

Tot aşa era povestea fiecărei veri cândva,
Clipele erau rotunde, timpul infinit era…

Şi motanul, tot acela, somnul şi-l torcea în vis…
Şi cireşele, aceleaşi, luminau citit şi scris…

Simpla mea poveste dragă pe deplin se repeta
Şi-i trăiesc azi amintirea, iar şi iar, cu inima.