Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 12 → 2020

O povestire a lui Platon (427-347) sau despre uimitoarea ,,umanitate” a  animalelor

Revista Luceafărul: Anul XII, Nr. 2 (134), Februarie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Să vină primăvara

Primit pentru publicare: 11 Febr. 2020
Autor: Prof. Vasile GĂUREAN, Bistrița
Publicat: 12 Febr. 2020
© Vasile Găurean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE


 

O povestire a lui Platon(427-347) sau despre uimitoarea ,,umanitate” a  animalelor

Filosoful elen relatează într-o lucrare a sa (,,Philebos“)  o întâmplare ce i-a dat mult de gândit şi căreia nu i-a aflat un răspuns.

După una din luptele cu perşii,  hopliţii (ostaşii) greci morţi pe câmpul de bătălie au fost adunaţi şi aşezaţi –după obiceiul lor- spre incinerare, pe un rug. Câţiva din cei prezenţi la ceremonialul funebru au observat că unul din morţi a început să mişte şi l-au scos grabnic dintre cadavre. După o vreme bună, când acesta şi-a revenit, cu firească curiozitate l-au întrebat cu toții, cum a fost…să nu mai fii.

M-am trezit deodată –a povestit el– pe un câmp foarte-foarte  mare şi unde eram într-o mulţime  de oameni, care ne îndreptam cu toţii spre o poartă foarte-foate mare şi foarte înaltă. Erau mulţi  eleni de-ai noştri, câţiva prieteni de-ai mei şi foarte mulţi persani, amestecaţi cu noi. Mulţi dintre cei care mergeau spre poarta cea înaltă erau însoțiți şi de animalele lor de companie.
În faţa porţii, o făptură deosebită,  m-a oprit zicându-mi: ,, – Tu, nu! Mai tîrziu !”” Şi peste câteva clipe am deschis ochii iar spre albastrul cerului.

Cât de strânsă poate fi legătura omului cu mediul lui, încât  şi  animalele de companie îi însoţeau pe foştii inamici spre o altă lume?  Şi cât de buni ar trebui să fim noi cu lumea ,,celor care nu cuvântă”!
x
Conexat celor de mai sus, Iubite cititorule/cititoare,  ,,Îmi stă pe suflet” –cum se zice în popor – o întâmplare din toamna trecută, 2019, când  -după exprimarea lui I. Al. Brătescu-Voineşti- ,,mi s-a întâmplat  o ticăloşie” şi care pretinde a fi mărturisită.

Într-o bună zi,  sunt patru ani de-atunci, ne-am trezit în ogradă cu un pisoi alb, cu ceva pete negre,  frumos foarte şi care dintru început s-a ataşat nespus de noi.

Poate să-l fi lăsat cineva care avea un ,,surplus” de motănime, dar atât de mult se simţea aici ca acasă la el de totdeauna, încât nu mai voia să se despartă de noi. Ne însoţea pretutindeni şi era afectuos foarte.

Fiindcă într-o zi l-am prins în grădină, aruncându-se cu sălbăticie  după păsări, ne-am supărat peste-poate. L-am urcat în maşină şi l-am dus departe, ieşind din Bistriţa. După vreo trei zile, minune, pisica noastră (căci pisică am văzut că e)  s-a întors acasă, tremurând, moartă de foame, abia ţinându-se pe picioare, dar fericită foarte că ne-a aflat. Am iertat-o şi am reprimit-o, pentru aşa de mult ,,patriotism”. În primăvara următoare, crescând foarte, a avut patru pisoi. După şase luni, am dus  pisica-mamă la castrat, socotind vă e destul.

Deşi anesteziată, pisica a suferit vreo două zile, până s-a vindecat, dar n-a mai fost niciodată atât de afectuoasă ca înainte, iar puii i-am dat unor cunoscuţi, cu excepţia unuia, tot pisică, pe care nicidecum n-am putut s-o prindem, sperioasă groaznic  şi mereu am bănuit că mamă-sa a învăţat-o că trebuie să se ferească de noi, care le putem cauza suferinţe. (Am observat că felinele astea comunică în limbajul lor, poate simplu, dar se anunță când primesc hrană sau o află, au ţinere de minte şi îşi comunică alert experienţel pozitive sau negative.

Ei bine, pisica-fiică a avut şi ea pe urmă doi pui, pe care i-a învăţat dintru început că noi suntem periculoşi, deşi le dădeam hrană aleasă şi voiam să le mângâiem. Crescând, am vrut să prindem pisoii spre a-I da cuiva. Deşi stăm  la casă, avem ogradă mare, nu se poate să facem fermă de pisici. Puii –exact ca mamă-sa: mai fricoşi decât iepurii. După îndelungi observaţii, am tras concluzia că ea i-a învăţat aşa sperioşi, încât credeai că-s nebuni. Noi ştiam din copilărie că pisicile sunt blânde, nu iepuri.

Văzând problema, doamnele de la Cabinetul veterinar  mi-au dat nişte bobiţe pe care trebuia să le amestec în hrana lor. Pisoilor noştri, bine hrăniţi şi dezvoltaţi, nici nu le-a păsat de bobiţele-somnifer şi nu i-am putut prinde să-i duc la casa mea de la ţară ori să-I dau cuiva. Cu bunica lor  cu tot (foarte-foarte frumoasă şi blândă, cum zic) aveam la casă acu patru pisici. Curând vom avea opt, apoi şaisprezece etc. Nu e bine deloc! Foarte deranjant era şi că pătuleau straturile cu flori, îşi făceau treburile între straturi, deşi le adusesem un metru cub de nisip pentru aşa ceva…

Am mărit mult doza de somnifer, poate  prea mult, dar voiam să fiu sigur că voi putea face ceva. Pisica-mamă n-a vrut să se atingă de mâncarea periculoasă şi  am văzut-o străduindu-se să le spună în limbajul lor, să nu mănânce. În mod vizibil, cei doi n-au ascultat-o şi s-au lăcomit la cărniţa prăjită, iar cel cu mai mult negru şi alb pe blană a mâncat toată porţia, destul de mare.

După vreo jumătate de ceas, somniferul a început să acţioneze, iar puii au fugit printre sălciile de pe lângă părâu şi s-au ascuns prin ierburile înalte  şi buruiene, încât n-am putut să-i mai aflu, aşa cum fusesem avertizat la cabinetul veterinar.

După un răstimp de nehotărâre, am luat coasa electrică şi am început să cosesc iarba înaltă.   Atent, să nu-i rănesc cumva, i-am aflat, târziu, pe unul şi apoi foarte greu pe altul, năuciţi de cap, dar straşnic împotrivindu-se  şi i-am adus pe rând, introducându-i în colivia largă, de plastic, spre a-i duce undeva, să mă scap de ei.

Am observat că nu se simt bine şi mi-a părut rău foarte, dar ce să fac?. Le-am pus lapte, iaurt, să mănânce spre a-şi reveni, fiindcă acum reuşisem totuşi să-i prind.  Pisoiul cu negru şi alb, mai năucit, nu s-a atins de lapte decât foarte puţin, deşi cel cu alb încerca să-l îndemne şi pe el să mănânce, într-un efort ce m-a înduioşat şi uimit. Cel cu blană prioritar albă părea că se simte tot mai bine, mânca iaurt,  dar frăţiorul lui nu se simţea bine deloc.

I-am privit mereu în după-amiaza aceea de august, cu un amestec de regret nespus şi pe de altă parte  convins că totuşi va trebui să-i ducem undeva sau să-I dăm.
La un moment dat, am observant un lucru uimitor: pisoiul cu alb, care se simţea mai bine, se culcase cu gâtul peste frăţiorul lui bolnav, aşa cum doi oameni se consolează în lume în faţa unei mari suferinţe. Nu mi-am putut stăpâni lacrimile şi îmi doream atât de mult să se facă bine, încât m-am rugat pentru ei.

Mai umblând prin curte şi grădină, iar după o vreme, m-am întors iar la ei să văd ce fac.
Pisoiaşul care se simţea rău nu-şi revenise, stăteau în aceeaşi poziţie în care cel mai sănătos încerca să-l ajute pe cel bolnav şi să-l mângâie, dar…minunea minunilor: cel bolnav îşi întinsese şi el lăbuţele pe după gâtul celui sănătos, cuprinzându-l, într-un gest de indescriptibilă… mulţumire şi răspuns. Am rămas meduzat de-a dreptul.

Tot minune, spre seară, pisoii se  făcuseră bine şi voiau să iasă din eleganta lor colivie. A doua zi, după ce am  aflat că persoana care ne promisese a-i lua în custodie, nu-i mai vrea, am stat să hotărâm ce facem cu ei. Dacă-I ducem la casa noastră de la ţară, cine le dă de mâncare? Vor pieri de foame. Un vecin de lângă noi, a pus toate pisicile lui într-un sac şi le-a dus în zona Lacului de agreement de la capătul oraşului  şi le-a dat drumul. Să le ducem şi noi acolo! Circulă lume puhoi, mai ales în weekend, sunt câteva restaurante, râul este aproape, se vor descurca. Zis şi făcut. Ne-am urcat în maşină, pisoii în colivie la portbagaj şi am plecat.

Soare, lume peste tot. Ne-am oprit în cărarea de lângă râu, am aşezat mâncare multă în câteva locuri diferite  şi le-am dat drumul. Cu grăbire s-au ascuns, veseli, în tufele din apropiere, bucuroşi că s-au scăpat de noi, care-I ţinusem prizonieri. Am plecat după o vreme, socotind că totul e bine.

Câteva zile la rând, de câte ori aveam treabă în oraş, mergeam să vedem ce fac, dacă-s tot acolo. Îi strigam cu numele mamei lor:  Wesa! Wesa! ca şi acasă, când toată ,,familia” se aduna la mâncare. Îndată apărură dintre copacii şi tufişurile de pe malul râului. Duceam lapte, hrană solidă, cărniţă săţioasă.

Povestindu-I soţiei, în cealaltă zi, am mers împreună la ei, ducându.le hrană, fiindcă nu păreau să părăsească malul umbros. Pisoiul ce fuse mai bolnav tot părea să aibă o teamă de noi, dar cel cu alb era mult-mult mai prietenos, de parcă era altul.

După încă câteva vizite, am hotărât s-I aducem totuşi acasă, căci mila ne copleşise de tot.
Când am trecut podul peste râu, de departe l-am văzut în cărarea înierbată pe cel alb (cu ceva negru) că-l cheamă pe frăţiorul lui aflat probabil în tufişuri şi care nu mai venea. Era atât de preocupat să-l cheme, încât nici nu ne-a băgat în seamă, până când am ajuns lângă el.

Am stat şi noi locului şi-am strigat după obicei: Wesa! Wesa!, dar pisoiul frate n-a mai apărut. Soţia rămăsese cu cel din cărare, iar eu am început să-l caut pe cel pierdut, dar nicăieri…nicăieri  nu l-am aflat: nici blăniţă de-a lui, fire de păr sau alte urme. Nimic-nimic! După îndelungă şi zadarnică umblare prin toate smidurile malului, am plecat acasă, luând cu noi pe fratele lui din cărare, acum bland, încât l-am luat în braţe fără  cea mai mică împotrivire, afectuos şi meditativ.

S-a bucurat să-şi recunoască domiciliul: casa, curtea, pe mamă-sa. Blând şi cuminte, se ţine și azi scai după noi, când ieşim în curte. Când îi punem să mănânce, uită de hrană şi abia dacă nu ne mai vede, se întoarce la mâncare. Ziua stă de pază la intrarea casei poate va vedea pe vreunul din cei care poartă numele de ,,oameni”. Da, e lumea toată o școală și pentru cei mari și pentru cei fără glas…

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.604 abonați

1 comentariu la acestă însemnare

  1. Ciprian Antoche spune:

    O poveste de viață aptă de sentimentele umane și acolo unde se crede că necuvântătoarele nu au rațiune și acel sâmbur evolutiv găsim taman opusul.
    Vă felicit pentru tâlcul acestei relatări care, pe lângă frumusețea cuvântului așternut, trimite suav spre contemplare!

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2020 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5