O scriere de care botoşănenii aveau nevoie!

Cu siguranţă, atunci când s-a apucat de scris la cartea pe care tocmai o aveţi sub priviri, dl Dan Cristescu nu s-a gândit că va trebui să cucerească, prin paginile sale, cine ştie ce premiu literar. Scriitorii „de meserie” vor parcurge cu superioară îngăduinţă rândurile în discuţie. Nici istoricii nu-l vor revendica pe dl dan Cristescu – autorul de însemnări – ca fiind de-al lor!
Şi atunci, ce fel de scriere este această nouă „ofertă” a d-lui Cristescu?
Încerc să vă răspund folosindu-mă de o întâmplare absolut reală.
Împreună cu prof. Ştefan Cervatiuc, istoric de meserie, creionam direcţiile de cercetare pentru cel de-al doilea volum din „Istoria teatrului la Botoşani”. Ne refeream la o perioadă oarecum apropiată, cam între cele două războaie mondiale, şi când, socoteam noi, aveam a ne „scălda” în informaţii. Ei bine, surprinzător, lucrurile n-au stat defel aşa. Tot mai grăbită, lumea teatrului – şi nu numai aceasta – n-a mai avut răgazul să consemneze evenimentele. Drept care, în scrierea „Istoriei” în discuţie a fost mai la îndemnă cercetarea perioadei de început din activitatea instituţiei – e vorba de ceea ce se petrecuse cam cu 100 de ani în urmă – decât comentarea perioadei mai apropiată de zilele noastre. Şi aceasta, întăresc, din pricină că se cam uită de consemnarea întâmplărilor zilnice, de cele mai multe ori acestea fiind apreciate ca fiind lipsite de relevanţă pentru „istoria cea mare”!
Schimbând ceea ce este de schimbat în povestioara mea, rămâne de înţeles că dl Cristescu face operă temeinică tocmai în reţinerea pentru posteritate a faptelor care – sunt absolut sigur – nimeni altcareva nu le-a încredinţat hârtiei. Mai ales că la trecerea dintre două regimuri politice românii au o bucurie sadică în a nărui tot ceea ce au făcut predecesorii. Se ard arhive sau se ascund intenţionat, se fabrică peste noapte noi eroi şi se neagă cu vehemenţă tot ceea ce se iubea până mai ieri. Patimile fac ravagii în lumea materială şi – cu aceeaşi putere demonică – în lumea spiritului.
Doar că dl Dan Cristescu – prin vârstă şi formaţie spirituală – este un om al echilibrului, situat la polul opus al vehemenţei celor din „noul val”.
Fără a fi un nostalgic, dl Dan Cristescu ne readuce în atenţie – celor care am trăit o parte semnificativă a vieţii până în 1989 – momente frumoase ale vieţii de atunci. Când mai toţi cei de acum hulesc acea perioadă, dl Cristescu are curajul de a scrie negru pe alb că în acei ani a crescut, s-a format ca om, s-a şcolit, a iubit, a crezut în ceva, a avut prieteni, a avut bcurii şi decepţii, mă rog, a făcut ceva pentru sine, pentru familia sa, pentru comunităţile în care a trăit, pentru Ţară. În acei ani – ne spune dl Cristescu – viaţa avea un sens. Un sens pe care acum societatea românească nu îl mai are, drept care orbecăieşte prin istoria lumii, ameninţată fiind cu disoluţia.
Dincolo de bucuria retrăirii – prin scris – a copilăriei, adolescenţei, a maturităţii, dincolo de o mulţime de amănunte doar aparent lipsite de interes, în scrierea propusă pulsează viaţa. Da! Aşa s-a trăit în anii de după 1945 şi până în decembrie 1989. Şi nu totul a fost doar zgură şi balast. Şi în acei ani au fost bucurii, iubiri, amărăciuni, momente de triumf şi altele de cumpănă. Dl Dan Cristescu amestecă toate aceste stări – şi altele încă – fără o savantă elaborare scriitoricească şi fără rigoarea istoricului – pentru a ne arăta viaţa. Viaţa tânărului specialist din agricultură. Viaţa din sate şi oraşe. Viaţa care, în ciuda negărilor atât de la modă acum, şi-a avut consistenţa ei, farmecul ei, savoarea ei de adevărat poem. Dl Dan Cristescu nu este un artist al cuvântului, nu este un mânuitor subtil al emoţiilor şi, totuşi, emoţionează. Domnia sa are curajul – din păcate, foarte rar acum – de a spune că şi în anii trecutului regim pe pământul românesc au trăit oameni. Oameni în carne şi oase, oameni care chiar au înălţat la un anumit nivel o ţară care, dincolo de vârfuri, trăia în opinci şi în noroaie până la genunchi.
Dl Dan Cristescu se bucură precum de un feeric spectacol amintindu-şi „creşterea” tractorului românesc şi recunoaşterea condiţiei de mecanizator.
Într-o vreme în care puţini sunt cei care mai muncesc în această ţară, dl Cristescu are curajul de a aduce un elogiu muncii. Domnia sa închină, pur şi simplu, un imn muncii adevărate. Muncii de la talpa ţării. Muncii celor care – nu zâmbiţi! – au transformat în termeni de esenţă agricultura românească.
Cartea în discuţie, cu siguranţă, nu va fi premiată de jurii literare. Dar va rămâne ca o mărturie sinceră asupra unor ani şi asupra unor oameni pe care altfel istoria cea cu pretenţii i-ar fi trecut deja în uitare. Numeroşi conjudeţeni au a-i mulţumi d-lui Dan Cristescu pentru curaj şi pentru efortul depus întru neuitare! Până la urmă, cu această carte dl Dan Cristescu a câştigat un pariu cu eternitatea!