Atunci când Ulfila a tradus în limba Goților Biblia, nu a găsit în limba lor un echivalent al acestui cuvânt, o vocabulă -ce exprimă o cerință majoră pentru cineva care vrea să fie un om civilizat și mai mult încă, un creștin plăcut lui Dumnezeu. Cazul nu este doar al lui Ulfila, ci al multor misionari care au vrut să creștineze neamurile barbare. Lexicul acestora se reducea la câteva sute de cuvinte  și nu aveau  cum să exprime o atât de înaltă virtute, mai mult divină, decât umană, ca sorginte.

Iubite cititoare/cititori, dacă vrea cineva să afle despre sine ce fel de om este, ce caracter are, care este  ,,înălțimea, longitudinea și latitudinea” sufletului său, iată unitatea de măsură care ne va spune perfect ce valoare umană avem, ba chiar ne încumetăm a spune că vom afla ce valoare avem  înaintea lui Dumnezeu, cum suntem priviți -ceea ce poate părea paradoxal la prima vedere. 

(Cuvântul ,,mila” cu pluralul mile are și un omonim -deci aceleași sunete, dar sens complet diferit-  ca unitate de măsură a distanțelor în spațiile nautice, mai ales în limbajul anglo-american.)
Cuvântul ,,milă” este unul din cele mai  folosite în Sfânta Scriptură. Cel mai cunoscut Psalm davidic, al 50-lea începe chiar cu o asemenea implorare, dintr-un adânc al smereniei și deznădejdii: ,,Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta…” Cu deosebire vom afla cuvântul ,,milă” în Noul Testament, în limbajul uman al Domnului IISUS HRISTOS.
Valoarea acestui cuvânt este una cu totul aparte, mult iubită, mai de preț decât ofrandele noastre aduse lui Dumnezeu fiindcă ni se spune: ,,Milă voiesc, nu jertfă”(Mt.9.12-13).  Iată așadar, ce pretinde de la noi Ziditorul făpturii și al Universului.  Firesc este deci să ne întâlnim frecvent cu acest cuvânt, unul din cele mai înalte ale graiului omenesc.

În Sf. Ev după Marcu, Domnul mustră pe datornicul cu zece mii de talanți: ,,Nu se cădea oare să ai și tu milă de cel împreună slugă cu tine, precum am avut și eu milă de tine?”(18.34)
,,Milă îmi este de mulțime, că de trei zile așteaptă lângă Mine și nu au ce să mănânce”(Mc.8.2);
,,Și făcându-i-se milă, s-a atins de ochii lor și îndată au văzut” (idem 20.34);
,,Și ieșind din corabie, a văzut mulțime mare și  I s-a făcut milă de ei”(ibidem,20.34)

Văzând pe văduva din Nain, ce-și ducea spre mormânt unicul fiu și sprijin ,,i s-a făcut milă”(idem,bidem, 6.34). Exemplele sunt nenumărate.
Cei în suferințe apelează și ei la mila milostivă a Împăratului vieții:
Intrând într-un sat, doi leproși îl întâmpină stând departe și ridicându-și glasul:,,Învățătorule, fie-ți milă de noi!”(Lc.12,13);
Orbul din apropirerea Ierihonului nu încetează să strige: ,,Fiule al lui David, miluiește-mă!”(idem18.38);
Samarineanului care merge pe cale și vede pe cel  căzut, ,,i s-a făcut milă de el”, iar la final, pentru a face deosebire între cine a fost bun și cine nu cu acel sărman căzut între tâlhari, criteriul este același: ,,cine a făcut milă cu el”(Lc.10.33; și 37).

La Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie  și în toate slujbele Bisericii, cea mai întâlnită exprimare este ,, Doamne miluiește”.
La Judecata Universală, despre  Milă vom fi întrebați și va fi criteriul mântuirii sau căderii noastre: ,,…căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc, însetat am fost ți Mi-ați dat să beau…bolnav am fost și m-ați căutat, în temniță și ați venit la Mine”(Mt.31.34-35).
Nicolae Steinhardt -monahul de la Rohia- care s-a aplecat asupra acestei stări de grație a sufletului omenesc, atrage atenția că  mila nu este același lucru, ciu milostenia, ,,adică âmpărțirea de bunur sau pomana”. Milostenia este mai curând o fiică a milei, a îndurării, descinzând din starea fundamentală de milă, care este o stare mai presus de toate simțămintele nobile și frumoase pe care   le conține, în doze variabile: bunătate, iubire, prietenie, sensibilitate, afecține, mărinimie, frăție, bunăvoiree.” Toate sunt fiicele Milei, descind din aceasta. Dacă ai milă, ești și bun și iubitor și afectuos și darnic și ești tot și toate cele nobile și frumoase ale demnității umane. .

Dacă este necesar să exolicităm ce este  MILA -lucru deloc ușor – putem spune că este o capacitate a sufletului de a ieși din sinele său spre cei și cele din jur care sunt în suferință. Este o neputință (da!) a sufletului de a sta nepăsător când cineva -din preajmă sau de departe- suferă: om  sau ființă necuvântătoare. Mila merge atât de departe, încât se jertfește pe sine ,,din milă” pentru altul.
Într-o zi de iarnă, Eminescu se întoarce acasă, tremurând de frig și nins. Ioan Slavici, la care poetul locuia în gazdă, îl întreabă mirat foarte:
-Ce-i cu tine, omule? Tremuri. Unde ți-e paltonul?
-Lasă, l-am dat uni necăjit, că era înghețat de frig. Eu mai pot răbda, dar el, săracul…
Exemplul cel mai înalt este, desigur, jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru a mântui neamul omenesc. Întruparea însăși se face din mila divină pentru neamul omenesc. În spinoasele drumuri ale Mântuitorului printre noi a întâlnit mereu suferința, restaurând omul în starea lui de normalitate. Manifestarea supremă a milei este prin jertfa mântuitoare a propriei vieți prin Cruce. ,,Mai mare dragoste decât aceasta, ca cineva să-și pună viața pentru prietenii săi,  nimeni nu are.”, precizându-ne altădată  explicit: ,,Voi sunteți prietenii Mei.”

În viața de toate xilele, după gradul de milă al unui suflet cunoaștem cine e bun și cine e rău. Când vezi că soția suferă, că o îneacă lacrimile, nu te lasă inima până când nu te duci să o îmbunezi, să o liniștești. Înseamnă că ești om bun.  Dacă zici ,,lasă să plâng(ă (s-o pățească), așa-i trebuie, că uite ce mi-a zis atunci…” faci dovada uni om rău.
Mila față de un animal bolnav, care nu are cuvânt să se destăinuiască, atestă omenia noastră. Când eram profesor le spuneam elevilor mei: ,,dacă pe cărare  ai văzut o insectă grăbită cine știe unde și te-ai temut să n-o calci -dovedești că ai început să fii un copil bun, un om bun.
Virtutea aceasta, divino-umană pe care o recomandă atât de călduros Domnul  IISUS ucenicilor săi și nouă, nu  se face pentru reciprocitate, ci trebuie să fie o constituentă a nobleței noastre . Practicată, Mila poate crește în suflete sau poate să scadă prin nepracticare.
Nu rareori aceasta sfidează ceea ce numim  ,,bunul simț comun”., nesfânta noastră ,,rațiune”, scandalizându-le:

Un om bun -zice o istorioară- avea la gospodăria lui o vacă și un vițel. Un cerșetor a trecut pe acolo într-o zi și i-a povestit cum a ajuns în starea aceasta. Ascultătorului I s-a făcut milă de el și i-a dat în dar vițelul pe care îl avea. După ce acela s-a depărtat binișor, a venit soția plecată în vecini și a început să-l certe, mirată foarte:
-Om nebun, ce mai! Să dea vițelul  de abia două luni, să-l lase fără mamă-sa! Pfui, Doamne, ce bărbat am!…
Omul se duse, luă vaca de lanț și-i zise soaței.
-Ai dreptate, lasă, că-l ajung și-i duc și vaca.

Prof. Vasile Găurean