Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Omul, în pas cu Istoria

Primit pentru publicare: 01 febr.2016
Autor: Vasile FILIP, Iaşi
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 01 febr.2016

 

Omul, în pas cu Istoria

Între anii 2003-2015, Gheorghe Tescu a publicat zece volume de proză, sub şase generice. Primul s-a numit „Zahorna – Destinul unui judecător”. Trei volume cu un total de 1545 de pagini. Ciclul următor („Zahorna – Destinul unui învăţător”): tot trei volume, în 1482 de pagini. Au urmat „De-ar fi Moldova’n deal la cruce”, „Anuca, fata pădurarului”, „Alb şi negru”, „Precum în cer aşa şi pe pământ”.

În anul 2014, după ce mi-a oferit un exemplar din „Precum în cer aşa şi pe pământ”, bunul meu prieten mi-a făcut o mărturisire, după ce i-am mulţumit şi i-am urat:

– O aştept şi pe următoarea…
– Mă opresc aici!

Rostise cuvintele cu o anume fermitate. Cunoscându-l, însă – cel puţin aşa mi se pare – cred că am avut, măcar în priviri, un abur de îndoială. Şi am aşteptat, cu răbdarea care mă caracterizează. Iar în seara când mi-a dat telefon şi mi-a spus că vrea să mă vadă nu am mai avut nici un fel de îndoială. Omul nu se oprise. Pusese doar o mică frână…

Aşa se face că m-am trezit în braţe cu un nou roman semnat Gheorghe Tescu: „Frosa – iubire blestemată”. O carte apărută mai către sfârşitul de an 2015 şi tipărită, precum toate celelalte, la prestigioasa editură ieşeană PIM. Peste 500 de pagini, în care autorul adună destine, locuri şi întâmplări cu rang de istorie. Căci literatura de factură istorică este pasiunea lui întru ale scrisului. În toate cărţile lui Gheorghe Tescu, evenimentele istorice nu sunt un simplu decor – cum, din păcate, se mai întâmplă, în destule alte cazuri – înlăuntrul căruia se desfăşoară întâmplări cu oameni de tot felul.

Principalele elemente care participă de regulă la împlinirea unei opere literare nu sunt bucăţi din care se alcătuieşte întregul, lăsând să se vadă îmbinările. Monolitul se distinge în chip firesc, fără ca cititorul să fie supus vreunei cazne. Personajele principale şi cele de mai mică importanţă suportând acelaşi tratament de părinte bun şi drept, trec prin timp lăsând în spatele lor semne ale acestei treceri – faptele, mai bune, mai rele. Dimensiunea biografică a eroilor este cuprinsă într-un perimetru mult mai amplu: istoric, geografic, creştin, social.

„Zahorna oază răzăşească” este părticica cu care se deschide Capitolul I al cărţii. Un fel de punere în temă, cum s-ar mai putea spune. Adică, principalele întâmplări aici îşi vor avea desfăşurarea. Dar şi principalele personaje, tot de aici vor fi… recrutate. „1937… Era pe la începutul verii…” „Era sâmbătă, în ajunul Sfintei Treimi.” „Încă mai era până să se însereze şi ţăranii se întorceau de pe ogoare, mai devreme, ca să nu-i prindă pe câmp toaca de vecernie.” „Pe mijlocul drumului, un car încărcat cu fân trecea încet…” „Ţăranul, boul şi pământul, iată trinitatea noastră sfântă…”

Şi autorul dezvoltă un admirabil tablou de seară, specific spaţiului rural nu doar din Zahorna, satul situat la mică distanţă de oraşul Iaşi, ci întregului plai românesc. În centrul acestui tablou, pe care îl vezi citindu-l, „La piciorul dâmbului, chiar în vatra satului, se înalţă casa lui Costică Zota, unul din cei mai înstăriţi gospodari din sat”. Dar, în gospodăria acestui ţăran nu numai acareturile, pământul, cele două sute de oi, vitele cornute, porcii, orătăniile, ba chiar şi mâţele şi căţeii, precum şi multe altele alcătuiau bruma de avere. Costică şi Maria au fost învredniciţi şi blagosloviţi de bunul Dumnezeu şi cu şapte copii: Paraschiv, Ileana, Frosa, Neculai, Adela, Agripina şi Maricica.

Cel de al doilea război mondial a fost perceput şi în satul Zahorna prin intermediul celor relatate de presa timpului, dar şi prin acela al învăţătorilor şi preotului paroh, care oricum erau mai bine informaţi. Dar, mai ales, ţăranii din Zahorna suportau grozăviile măcelului ca şi cum moartea celor plecaţi pe front ar fi fost şi moartea lor. „Primul din sat care a căzut a fost Neculai, feciorul lui Paraschiv Teodor… chiar a doua zi după ce au trecut Prutul…” „De ce a murit Neculai, părinte Visarion?!…” a întrebat un moşneag la praznicul de patru zeci de zile. Desigur, acea întrebare nu-l avea în vedere neapărat pe Neculai Teodor. Ea avea o cuprindere mai amplă: de ce trebuie să se ucidă oamenii între ei în războaie?!…

Trecându-i pe foştii lui consăteni prin cruntele evenimente ce au urmat războiului – „eliberarea”, foametea, instaurarea puterii sovietice prin intermediul comuniştilor autohtoni, care habar nu aveau ce este acela „comunism”, abdicarea Regelui, precum şi alte evenimente,… de mai largă respiraţie, timpul cel nou se lăbărţa şi în satele patriei. Stâlpii de susţinere erau leneşii, hoţii şi beţivii satului. Care purtau nume predestinate parcă: Baftaliu, Cârtiţă.

Într-un asemenea context politico-social a crescut, printre mulţi alţii, şi Frosa lui Zota… „înaltă, zveltă şi frumoasă şi nespus de delicată, cu părul de culoarea orzului copt, lins pe frunte şi legat într-un coc mare, cu ochii mari de culoarea sinelii, umezi şi fierbinţi, cu o privire stranie şi răscolitoare, cu trupul pietros, obrazul trandafiriu, nasul subţire cu nări pâlpâitoare, şi gene fermecător arcuite…” Din acest portret a izvorât şi firul vieţii sale, care, după o curgere normală, alături de Costică Carp, a sfârşit dramatic, acesta fiind ucis de Virgil Troia, un mai vechi pretendent la afecţiunea Frosei.

Numai că, nici chiar în viaţa trăită „în direct” lucrurile nu au o desfăşurare lină. Apar de unde nu te aştepţi tot felul de întâmplări care tulbură apele, iar pe om îl izbeşte de cele două maluri. Moartea lui Costică s-a produs în împrejurări favorizante. La mai multe pahare de vin şi în prezenţa… cauzei care a determinat-o: Frosa. Pentru femeie au urmat blestemele şi lupta cu viaţa, pentru creşterea celor doi copii. Pentru ucigaşul Virgil au fost puşcăria, fuga de ruşinea satului şi întoarcerea acasă, care au urmat detenţiei. Costică a fost singurul care a plătit cu viaţa trecerea în moarte…

Apoi a fost iertarea: „Nu eu!… Costică trebuie să te ierte, el şi Dumnezeu!…” „Eu te-am iertat…”  Aceasta, iertarea, a fost, până la urmă, sfârşitul lui Virgil. „În pacea nopţii, răcnetele Ilenei, nevasta lui Virgil, nu mai conteneau… «Săriţi, oameni buni, săriţi… Virgil s-a spânzurat!!…»”

Zguduită de întâmplare, Frosa a avut  reacţie de om simplu, dar puternic stăpânit de credinţa în Dumnezeu: „Sunt vinovată!” De ce era vinovată Frosa? Pentru că s-a născut? Pentru că era frumoasă? Pentru că nu a putut să se împartă în două? Dumnezeu ştie. În adâncul fiinţei sale, însă, aceasta era concluzia. Se simţea vinovată, pentru că ea a provocat, fără voia ei, două morţi. „Şi noaptea i se lăsă în suflet ca o ploaie de toamnă tristă… ca un bocet de tânguire…”



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 40 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5