Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 18 → 2026

OMUL ȘI PRĂPASTIA

Omul ca prăpastie este o idee care mă trimite imediat cu gândul la abisurile interioare ale lui pe care, de-a lungul timpului, au încercat și filosofii, și poeții, și scriitorii, să le cartografieze, fără  să le găsească vreodată începutul și sfârșitul.
Când spun că Omul este o prăpastie, mă gândesc, nu la un gol lipsit de sens, ci la o profunzime a lui care fascinează, dar și sperie. Filosoful Friedrich Nietzsche spunea că …”Omul este o frânghie peste un abis”. Această imagine sugestivă ne dezvăluie că prăpastia din om este locul unde coexistă cele mai nobile idealuri și cele mai întunecate impulsuri cu care se confruntă.

De ce este Omul o „prăpastie”?


Oricât de mult am încerca să ne cunoaștem, rămâne mereu ceva neexplorat, iar prăpastia este simbolul alegerii. Suntem o prăpastie pentru că avem în gândire tot universul, deși trupul este ca o simplă trestie în bătaia vântului.
Putem cădea, dar putem și învăța să zburăm în interiorul propriei noastre complexității. Omul este cel mai ciudat și complex animal. De la el te poți aștepta la orice chiar și ce nu-ți trece prin minte. Suntem singurele ființe capabile să construiască catedrale ale spiritului și, în același timp, să inventeze mecanisme de distrugere care sfidează orice logică a supraviețuirii.
Omul este singurul animal care poate face rău din plăcere sau din ideologie, nu doar din instinctul de supraviețuire sau conservare.
Nu suntem „programați” genetic să fim doar buni sau doar răi. Cum spunea Emil Cioran, suntem un amestec de „extaz și agonie”.
Un om poate fi un părinte iubitor dimineața și un tiran nemilos la amiază. Această scindare arată că în interiorul „prăpastiei umane”, nu există un singur drum, ci o sumedenie de poteci care se intersectează haotic.
Uneori, coborârea în acele „tenebroase adâncuri” este o căutare disperată a sensului, iar acolo, în întuneric el se confruntă cu adevărul gol-goluț despre sine, fără măștile sociale. Este fascinant să ne gândim, că purtăm în fibrele alcătuirii noastre potențialul de a deveni și sfinți, și monștri. Forța aceasta care ne împinge în adâncurile prăpastiei este dirijată și de neprevăzut. Este elementul care dărâmă orice barieră logică sau psihologică. Acest neprevăzut este, de fapt, „motorul” prăpastiei umane. El ne face sa fim, ori eroi, ori trădători, ori genii. Altfel cum s-ar explica fapte care sfidează legi, norme, trăiri? Când cineva care s-a temut și de umbra sa, se aruncă în foc pentru a salva un necunoscut, sau când cel mai bun prieten al tău, devine arhitectul ruinei tale, sau când din cea mai cruntă suferință, omul poate scoate la lumină o idee, sau o operă care schimbă cursul istoriei!
Neprevăzutul este dovada că suntem „neterminați”. Suntem ca o carte care se scrie în timp ce este citită. Este și înfricoșător, pentru că ne privează de siguranță.
Dar este și singura sursă de speranță, oricât de adânc am fi în tenebre, neprevăzutul ne lasă o ușă deschisă către lumină.
Prăpastia din alcătuirea omului este ca un simbol al adâncimii sufletului său, misterul și locul unde se ascund fricile și necunoscutul țesut în haina zdrențăroasă a neprevăzutului. Neprevăzut care se ascunde în tainele existenței pământene.
În acest necunoscut cresc virtuțile umane, lumini interioare presărate cu bucurii, înțelepciune și bunătate, dar și rănile, frustrările, resentimentele, lecțiile amare prin care trece ființa umană, furia, răutatea, minciuna, durerea care afectează și mutilează Omul. Maturitatea și judecata profundă pot transforma aceste izvoare toxice din alcătuirea omului, în izvoare care pot fertiliza pământul prăpastiei.
Omul este un mini-univers, un tumult, un tăvălug care trebuie păzit, gestionat, „să nu dea pe-afară,” și să transforme haosul și greul în ceva suportabil, ba chiar în ceva bun și frumos. Omul poate, și trebuie să recunoască și să învețe, să-și controleze fricile, tristețile, umbrele care se ascund în adâncimile prăpastiei, să le recunoască puterea, dar să le și controleze, fără să le nege forța și existența în prăpastia umană.
Pasiunile, emoțiile puternice, dorințele arzătoare sălășluiesc în ochiul de vulcan cu energia care distruge sau construiește.
Secretul supraviețuirii în acest univers tumultuos constă în puterea omului de a ști, de a cunoaște ce se întâmplă în interiorul acestei prăpăstii, să canalizeze energia vulcanică și să accepte că, prăpastia nu poate fi eliminată, nici ignorată, nici astupată, ci, doar respectată, înțeleasă și reordonată.
Aprilie 2026, București
Maria Cernătescu, membru UZPR


Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.842 de abonați.

Drept de autor © 2009-2026 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania