Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

OPINII DE… MARIN IFRIM. DOAR UN ÎNCEPUT DE PAMFLET PROEMINESCIAN

IfrimPrimit pentru publicare: 13 iun.2015
Autor: Marin IFRIM
Publicat: 13 iun.2015

OPINII  DE… MARIN IFRIM

DOAR UN ÎNCEPUT DE PAMFLET PROEMINESCIAN

În nr. 4/2012 al „României literare”, un domn care crede că e justiţiar cu experienţă de laborator criminalistico-literar, Mircea Mihăieş, are o problemă de protecţia muncii, şi, intoxicat de nesomnul său de-o viaţă, alimentat de nişte frustrări specifice Evului Mediu, a descoperit în subsemnatul un fel de vrăjitoare culturală, drept pentru care, în revista-fanion a Uniunii Scriitorilor, scrieşte, cu o spaimă de şanţ metafizic, despre „Eminescu la Buzău”. Scurt pe 2,15 portcocaliu. Pe 14 ianuarie a.c., nu pe 15, cum afirmă domnul Mircea, am organizat o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. La două săptămâni după eveniment, domnul Mircea se autosesizează şi mă înfierează cu o mânie proletară rar întâlnită nici chiar în obsedantul deceniu. În primul rând, în mintea dumnealui casele de cultură ale sindicatelor sunt „administratoare ale biletelor la băi pentru tămăduirea reumatismelor, responsabile cu distribuirea echitabilă a darurilor de Crăciun, cu mobilizările la mitinguri şi cu protestele, tot ele, sindicatele, duc greul societăţii româneşti…”

De când există case de cultură ale sindicatelor, acestea nu s-au ocupat niciodată cu bilete la băi, daruri de Crăciun, mitinguri, proteste etc. Dimpotrivă, dintotdeauna, inclusiv pe vremea comunismului, aceste instituţii au funcţionat pe autofinanţare, cum funcţionează şi în prezent, neprimind niciun leu de nicăieri, de la primării, consilii judeţene, prefecturi. În privinţa „mitingurilor”, Domnul Mircea o întoarce ca la Ploieşti, noi, ăştia mai din popor musai trebuind să ne ducem cu gândul la mitingurile din Piaţa Universităţii. Aţi priceputără?

Mai departe, „titlul şoc” al articolului din ziarul Opinia, „Eminescu , între poetul naţional şi <Eminescu – de la lectură la statuie>”, nu-mi aparţine, e o mixtură a domnului Mircea, care, cu un cinism fierbinte, combină sula cu prefectura, adică spusele mele cu cele ale redactorului Cristian Ionescu, un ziarist de bun simţ, realizator al paginii culturale a ziarului respectiv.  Domnul Mihăieş face jonglerii cu popice de circ, citează din „citate” amestecate. Se ştie că e priceput la aşa ceva, a  mai făcut literatură în trei, scriind în grup un aşa-zis roman. Nu vă gândiţi la un fel sex literar în grup, ci doar la sindicalismul literar al domnului în discuţie. Nu e cazul să-i fac reclamă aici.  Mai zice dumnealui că prin această manifestare mi-am propus să atrag „miile de buzoieni însetaţi de cultură”. Domnul Mircea e la curent cu recensământul cultural buzoian şi înzeceşte, ca toţi portocalii de meserie, electoral vorbind, numărul oamenilor buzoieni de cultură. Ca să dea bine la „hărmălaie”. Tot în stilul mâniei proletare, acest domn afirmă că i-am acordat lui Mihai M. Macovei o diplomă de excelenţă doar pentru că s-a născut la doar câţiva metri de Ipoteşti. Adevărul e simplu de tot. Mihai M. Macovei e un poet cu peste 4 decenii de activitate literară şi câteva cărţi publicate. Diploma de excelenţă a primit-o pentru constanţa pasiunii sale pentru opera eminesciană şi, fireşte, pentru „promovarea” acesteia, ca să folosesc un termen greu de perceput de mintea împăienjenită a vesticului Mihăieş. Totuşi,textul domniei sale are un merit fantastic. În fine, a fost consacrat nea Vasile Buruiană, un pasionat absolut inocent al poeziei eminesciene. Domnul M. M. vorbeşte despre „oamenii de bine”  pentru care „cultura naţională e o chestiune de viaţă şi de moarte”. Mai mult,e convins că altminteri n-am fi „beneficiat de reclama gratuită a presei locale”. În mintea sa învătuită în sârmă ghimpată, domnul Mircea ar fi preferat ca, pe 15 ianuarie, să dau în ziarul Opinia,la rubrica „aniversări” un anunţ plătit prin care să-i urez lui Eminescu un simplu, sincer şi călduros „la mulţi ani”. Asta am şi făcut. Numai că am făcut-o cum ştiu eu, nu cum ar dori unii dintre alţii. Sincer să fiu, nu am mai citit „România literară” de mai bine de peste un deceniu. Dintr-un singur motiv. Îmi produceau indigestie aşa-zisele eseuri ale domnului Mihăieş, conţinutul lor, ura cu care erau scrise dându-mi senzaţia că prin venele acestui tovarăş al lui Alex. Ştefănescu nu curge sânge, ci bale. Personajul îmi e bine cunoscut încă de prin anul 1984, când, la Oradea, în prezenţa multor scriitori cunoscuţi am primit Premiul revistei „Flacăra”. Am stat acolo 3 zile, am locuit în acelaşi hotel cu împricinatul, ba chiar am asistat la o beţie cruntă cu palincă. Am văzut acolo tupeul, aroganţa, infatuarea domnului Mihăieş, care, la mintea sa de atunci şi de acum, îşi desena singur mustaţă pe poza sa dintr-un exemplar al unei reviste destul de cunoscute. Omul îşi etala nepăsarea faţă de propria-i celebritate şi importanţă naţională. În camera de hotel, împreună cu sosia sa dintotdeauna, unul Vighi, stăteau tolâniţi peste cearceafurile albe, cu bocanci cazoni plini de noroi. Acum am înţeles că cei doi băieţi sunt profesori universitari. Mi se pare ceva firesc. Aş putea scrie un roman despre acest domn ciudat şi enervant de rudimentar. Nu-mi pot permite să-mi pierd vremea cu fleacuri. Apropo de sindicalişti, în timp ce aceştia ies disperaţi în stradă, domnul Mihăieş îi ironizează cu un cinism bolnav, ascuns undeva în spatele cortinei portocalii, rozând cel puţin două salarii, unul de la Universitatea de Vest şi unul de la Institutul Cultural Român, unde, după cum se vede, instituie cultura urinei şi a zvasticii perjovschiene via patapievici. Ca să nu mai iau în calcul şi micile stipendii de la revista lui… „Anonimus”. În acest timp, de vreo săptămână, marele poet Ion Nicolescu zace într-un pat din Spitalul Judeţean Buzău, unde, zilnic, în calitate de sindicalişti get-beget, scriitorii buzoieni îl vizitează, îi duc alimente şi îmbrăcăminte. Ion Nicolescu a ajuns în spital din cauza foamei şi a frigului. De ani buni cerşeşte pe străzile Buzăului, şi, culmea, printre altele, a fost şi el profesor universitar, ca magister Mircea.  Sunt acuzat de nu ştiu ce fel de ură, inclusiv de stalinism. Nu, domnule Mihăieş, nu pot să urăsc pentru că nu am loc de dumneata, suporter fidel al bolşevismului ot tismăneală. În schimb, dumneata ai dat toate probele scrise şi orale ale unei canalii valabile în orice vremuri de cotituri istorice dramatice. De peste două decenii împroşti cu noroi tot ce se află în exteriorul cutiei tale craniene. Ai har, aş zice. Eşti un fel de starletă literară porno cu barba sub deschizătura discursurilor. Mai mult de atât, nu vreau să mai zic. Deja am făcut pentru dumneata ce n-am putut face pentru Eminescu: te-am strecurat în Soiuz. Aştept mulţumiri pe calea dumitale orală sau în revista care, înainte de a apărea pe site-un USR apare pe cel al ICR. Oare din ce motive tehnice se întâmplă chestia asta ? Nu cumva bunul de tipar al revistei e dat de mister Patapievici, şeful matale, ăla cu „inima ca un cur” ? Îl ţineţi pe bătrânelul Manolescu la naftalină şi vă faceţi jocurile cu pătura pe cap. Nu e prima dată când sunt atacat aşa de mişeleşte cum ai făcut-o dumneata. Sunt obişnuit cu mizerii din astea. Aş fi tare mulţumit dacă aş şti cine te-a pus să gângureşti despre mine. O gângureală la derută, mascată, în spatele căreia se simte ameninţarea cominternistă, mârâitul acela de telectual-tinichigiu cu ranga forişată în mână. Tot revista „România literară” mi-a mai încărcat cardul moral cu mizerii, în urmă cu nişte ani, când scriam clar că Lae Manolescu nu e bun de preşedinte al breaslei scriitoriceşti, care breaslă, spre deosebire de casele de cultură ale sindicatelor, percepe cotizaţie şi dă bilete la băi. Bre, nu înţeleg deloc de ce vrei să arunci pisica în altă parte decât acolo unde îi e locul. Parcă te aud cum, în 1984, la Oradea, miorlăiai la Bucur Chiriac un sincer şi gingaş „Să trăiţi!”. Bucur Chiriac, un diplomat onorabil pentru vremurile sale, fost ataşat cultural pe la Moscova nu crede în lacrimi şi pe la Sofia Loren la vârsta sfârcurilor. Parcă te văd cum făceai salut japonez, tot atunci, tot la Oradea, poetului Alexandru Andriţoiu, pentru ca, a doua zi, să te zăresc cum îţi desenezi mustaţă în poza din revista în care a debutat Mihai Eminescu ! Domnule profesor universitar de vest, ai o problemă, nu ţi se mai deschide paraşuta caracterului. Deocamdată, cam asta e treaba. Având în vedere că afară e un ger cumplit şi că musai trebuie să ies prin târg, continui altă dată, poate la primăvara de la Bucureşti, cea antiportocalie. Până atunci, vorba sindicaliştilor anonimi: „De-oi muri să-mi iei căciula…”. Chiar că e tare frig afară. De restul zicalei ocupă-te matale. Am încredere! (Din  Jurnalul de Vrancea online, 12 februarie 2012).

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 2.569 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5