Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 5 (125), Mai 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Oraşul arborilor fără umbră

Primit pentru publicare: 18 Mai 2019
Autor: Nicolae CORNESCIAN
Publicat: 19 Mai 2019
© Nicolae Cornescian, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Dizolvând lumina, acea apă aducea imagini
din viitor, din acele ore în care urma să te întorci
chiar în viaţa ta, precum în visul în care,
deşi simţeai că nu te mai suporţi, încă mai puteai
redobândi propria identitate; mult mai certă decât tot
ce ţi-a fost dat să simţi vreodată.
Îndeobşte când, plecând,
nu atingeai nici o uşă, în acea pădure
plină de realităţi accesibile. Şi nici murii înălţaţi
dincolo de umbra sticlei,
împrejmuind un alt fel de spaţiu; destul de posibil.
Plin de văzduh lucitor;
rămas din alte timpuri. Din acele zile în care
presupuneam că ar fi trebuit să exişti.
Când poate că existai. Treceai dincolo de un prezent
destul de plauzibil spre a defini orice convingere.
Străbăteai noianul luminii de care,
în vâltoarea apusului,
se desprindeau tocmai acele culori ce delimitau
lumea ta de cu totul alte lumi. Când izbuteai
să te faci văzută, chiar dacă doar aveai impresia
că şi tu aveai umbră. Pe când nu ştiai că,
smulse din adâncimile nebănuite ale pământului,
vântul aducea aici mii de macule de beznă,
ca de cerneală celestă. Doar spre a confirma
tot ce se putea tăgădui în alte împrejurări.
Haşura transparenţe în aer şi ceva ce amintea
ferestre deschise înspre vid. Cu toate că dincoace,
totuşi, totul rămânea statornic. Sortit acestor clipe
cuprinse în mult mai multe amintiri decât
tot ce se putea închipui vreodată.
Aici era altceva. Dar, cu excepţia ta, nu mai era nimeni
din cei care s-ar fi încumetat să creadă că,
dincolo de tot ce se putea vedea,
ar fi fost posibilă o cu totul altă veracitate.
Cea trăită de tine, privită din interior şi, uneori,
surprinsă tocmai din locuri ce nu se mai regăseau
în unghiul vederii. Şi poate că nici nu existau
în proximitatea imediată,
ci, mai degrabă, aparţineau altor dimensiuni.
Pline de lumini dizolvate,
de văzduh sticlos şi de ape aducând oglindirile
oraşului în care, chiar în centru, ca nişte siluete simetrice,
se înălţau arborii fără umbră. Tocmai aici, unde bănuiam
că ai fi putut să exişti. Chiar şi într-un viitor îndepărtat.
În acea duminică în care, pe strada caselor oblonite,
un străin oarecare ducea un fel de oglindă,
păstrând clare sclipirile sticlelor ascunse în apa râului
de dincolo de orizontul prezentului meu.