Tot mai mult, descoperirile geneticii dovedesc că scrierile istoricului din Tracia, Iordanes, nu sunt chiar pure fabulații cum au crezut istoricii moderni. ”De origine actibusque Getarum” (în română Despre originea și marile fapte ale goților sau Getica, azi titlul tradus prin Istoria goților) este o lucrare scrisă în limba latină medievală, în 551, de Iordanes. Istoricul, care-i cunoștea bine pe geto-daci, îi considera goți, deși istoricii contemporani consideră că Iordanes a făcut o confuzie dintre goți și geți, deși istoricul a trăit printre ei, ceea ce este absurd ca să-i confunde și nu poate fi pusă teoria pe seama unei propagande falsificatoare bizantine. Genetica modernă confirmă că goții aveau același genom cu geto-dacii, iar de fapt ”Goția” era o confederație de popoare.  Paleogeneticienii au decodificat genomul a 136 de locuitori antici din Balcani, fapt ce le-a permis să descopere istoria formării popoarelor slave din regiune și, de asemenea, să dovedească că vechii goți barbari romani erau o confederație de popoare şi nu reprezentanți ai unui singur etnos. Descoperirile oamenilor de știință au fost publicate într-un articol în revista „Cell”. „Grupurile de oameni care au pătruns în Balcani în epoca declinului Imperiului Roman erau adesea compuse din diferite etnii din nordul Europei și din stepele pontice-kazahe. Două naționalități asemănătoare – nord-europeană și scito-sarmatică – au pătruns adesea împreună în regiune, ceea ce sugerează că făceau parte dintr-o confederație multietnică de popoare migratoare” – a declarat profesorul de la Universitatea Harvard, SUA, David Reich, ale cărui afirmaţii sunt citate de serviciul de presă al revistei. Tot mai mult genetica confirmă că poporul geto-dac, care se întindea din nordul Mării Negre la est până pe Vistula la vest, iar la sud până în Munții Balcani era înrudit cu poporul got (ostrogot și vizigot/vandal) de fapt cu popoarele germanice. Atât de înrudit încât în tot vestul Europei sunt amintiți regii germanici ca fiind geți, iar în baladele/legendele lor, ca făcând parte din poporul geto-dac. Inclusiv marele savant și teolog din Parisul universitar al secolului XII era Boetius din Dacia, istoricii consdierând teritoriul cu acel nume Dania (adică Danemarca de azi). Numele său Danske Bo („Bo Danezul”) a fost transcris greșit de clericii catolici medievali în limba latină sub forma Boetius de Dacia, prin confuzie între Dania și Dacia. consideră istoricii moderni. Boetius din Dacia a fost unul din maeștrii formării lui Dante Alighieri.

Totuși aceste confuzii de sute de ani între goți și geto-daci a dus la o altă ipoteză istoriografică surprinzătoare. Cartea istoricului român din SUA, Alexandru Bădin, ”Dacia din vestul și din estul Europei” (Ed. Albatros, 1999) vine cu o ipoteză și mai surprinzătoare. A existat o Dacie în vestul Europei, care a continuat după cucerirea Daciei din răsărit, ocupate de către Imperiul Roman. prin cele două războaie din 101 -105 e.n. Astfel se explică existența Daciei din vestul Europei, care a continuat până târziu în evul mediu. Teoria lui Alexandru Bădin bazată în special pe cercetări lingvistice, toponimice, hidrografice și onomastice consideră că de fapt Dacia a fost un teritoriu larg locuit de o populație celto-geto-daco-germanică comună din Irlanda, Portugalia, Scoția până în nordul Mării Negre. Această populație uriașă avea o cultură și spiritualitate comună. Alexandru Bădin consideră că numele dacice erau de origine celtică sau germanice. De exemplu ”Bur”, de la care vine numele lui Burebista sau chiar Decebal, care era un nume celtic și însemna ”cel drept” sau ”cel legal”, iar terminația ”bal” însemna soare. Deci numele lui Decebal era mai degrabă o însușire ierarhică, personificare regală, nu numele regelui dac. Inclusiv inscripția descoperită de C. Daicoviciu la Sarmisegetuza în 1954, Bădin o traduce din celtică. Scorilo este nume, iar Decebal o însușire. S-ar traduce ca ”Cetățeanul Scorilo”, care devine Decebal, adică ”cel legal” sau ”cel drept”. Inclusiv numele Boer sau ”bur”, care în evul mediu a devenit clasă socială nobiliară ”boier” în vest s-a transformat în denumire de populație germanică din zona flamandă. Teoria lui Alexandru Bădin este seducătoare și orginală, deși bazată doar pe ipoteze și cercetări legate de lingvistică sau de cercetarea unor manuscrise medievale. După prăbușirea Daciei, triburile geto-dacice, celto-germanice și bastarnii au devenit un izvor de populație în vestul Europei. Ele au emigrat la frații lor etnici și spirituali celto-daci din vestul Europei până în Scoția, Irlanda, Danemarca sau Suedia, dar și în Spania vizigotă. Astfel s-ar explica explica faptul că legendele, baladele și manuscrisele medievale scriu despre geto-dacii din Europa occidentală în evul mediu timpuriu. Inclusiv anglo-saxonii erau celto-geto-daci, iar autorul identifică o serie de toponime, hidronime și onomastice din Anglia și de pe teritoriul României de azi (O fi știut oare ceva prințul Charles de venea atât de des în Ardeal?). Latinul Tacitus a numit teritoriul locuit de germani ca Germania, în realitate germanii se numeau pe ei însiși ”deutsch” din țara Deutschland. Se citește ”daci” și ”țara Dacilor”. Elvețienii ”duch” în evul mediu sau olandezii dutch (se citește daci) sau ”buri”, de la care vine numele Burebista, tot o personificare celto-dacă a poporului privind ”conducătorul burilor”. Exemplele lingvistice sunt cu sutele despre denumirile de daci, geți și Dacia în vestul Europei până în secolul XII. Alexandru Bădin le pune pe seama unei singure rădăcini etnice, celto-geto-daco-germanică pe întreg continentul european cu câteva mii de ani înainte de Hristos. Așa se explică de altfel existența roții maramureșene și crucea celtică din Irlanda până în Maramureșul istoric. Analizând această teorie sau ipoteză istoriografică se poate discuta de două sau mai multe țări Dacia, mai întâi în răsăritul Europei și câteva țări Dacia în vestul Europei.

ADVERTISING

”Dania” sau Danemarca se consideră fiind totuși centrul Daciei occidentale, deși și goții identificați cu geții de Iordanes au condus Spania în secolelel VI și VII și unde în regatul Asturia au început Reconquista la 722 împotriva maurilor prin regele  ”geto-got” Pelagius. În 1891 s-a descoperit în Danemarca un vas de aur la Gundestrup realizat în Balcani sau chiar în Dacia, în care sunt reprezentări de geto-daci cu scuturi dacice și steagul în formă de lup. E o dovadă posibilă că o parte din dacii liberi și carpi au emigrat din nordul Daciei în Dania (Danemarca) după cucerirea romană. Istoria se rescrie mai nou conform și geneticii, dar și a analizei lingvistice. Desigur că istoricii instituționali și cei academici, încă nu consideră fundamentate științific aceste teorii, deși mari istorici români de la începutul secolului XX, ca Nicoale Densușianu, Nicolae Miulescu sau chiar Vasile Pârvan au încercat să facă lumină în înțelegerea acestor teorii privind originea celto-germanică a teritoriului locuit de geto-daci, strămoșii noștri. Oricum teoria lui Alexandru Bădin este cea mai originală și curajoasă. Dacă Miulescu și Densușianu vorbeau de o origine scitică indo-europeană primordială a geto-dacilor pentru Europa, Bădin crede că Dacia din vestul Europei poate fi explicată prin originea celto-germanică, care s-a întins și în spațiul carpato-danubiano-pontic, unde locuiau geto-dacii un popor înrudit de altfel cu popoarele menționate. Geto-dacii erau aliați cu triburile germane, în primul rând cu bastarnii. Istorici mai au mult de cercetat, ca să deslușească originile celto-germanice ale geto-dacilor, dar și ”ciudățenia” Daciei din vest, care a fascinat sute de călugări, teologi și istorici ai evului mediu timpuriu. ”Nu iese fum fără foc”.

Ionuț Țene