OVIDIU CHELARU, O POETICĂ A SENECTUŢII

 Autor, Ion Istrate

Prin această a cincisprezecea carte, apărută la Editura Agata, Botoşani, mai 2011, Ovidiu Chelaru ne arată că poeziile Domniei Sale nu sunt chiar ,,naive”, cum se mai afirmă. Nu sunt, pentru că nici ,,cele mai tari versuri” ale celor mai ,,afirmaţi poeţi” nu induc o stare de spirit cititorului şi nu transmit un mesaj ,,mai filosofic”. Poeziile lui Ovidiu Chelaru se citesc uşor, dar, ca să fie înţelese, trebuie să te apleci şi să le descoşi sensurile, să filosofezi pe marginea lor şi nu să zeflemiseşti, din start, vocabularul obişnuit folosit.

Volumul – Flori de toamnă –  ne sugerează că Ovidiu Chelaru are acces nestingherit la inspiraţia poetică şi este prolific noaptea, timp care începe şi se sfârşeşte cu speranţe. Aşa cum, la orice om, noaptea începe cu gândul că te vei putea odihni şi că a doua zi dorinţa de viaţă şi muncă va fi mai puternică tot aşa şi nopţile poetului încep şi se sfârşesc cu optimism: ,,(…) Când nopţile se nasc, / În orele târzii/ Speranţele renasc (…)” (Speranţele renasc). Pe măsură ce se înaintează în noapte, uşor, speranţele sunt tulburate de pesimism: ,,(…) Visele din noapte-n noapte / Răscolesc păreri de rău, / Ş-au ajuns dorinţi în şoapte / Ce se mistuie în hău. (…)” şi cum noaptea, încet, ,,se maturizează”, melancolia şi nostalgia pun stăpânire de-a binelea pe starea poetului, pentru că ,,(…) iubita cea dintâi / Ce mi-a dat o sărutare, / (…)” ştrengăreşte îi mângâie sufletul. Speranţa îi revine atunci când ,,(…) Noaptea dulce ia sfârşit (…)” şi se resemnează ,,(…) Aşteptând o altă noapte /  Pentr-un vis de catifea, / Ca să strângi la piept, în şoapte, / Cu nesaţ iubita (…)” (În talazul unor vise).

Indiferent de vârstă, de timp şi spaţiu, de însuşirea morală sau intelectuală a cuiva, iubirea reprezintă întotdeauna una din ideile fundamentale ale artei şi ale poeziei, în mod special, pentru că este un proces afectiv, pe care omul îşi construieşte întreaga sa existenţă. În istoria literaturii, noaptea şi iubirea au fost motive de inspiraţie şi trăire intensă pentru majoritatea creatorilor. Un exemplu, Lucian Blaga în Izvorul nopţii: ,,Frumoaso, / ţi-s ochii-aşa de negri încât seara/  când stau culcat cu capu-n poala ta / îmi pare, / că ochii tăi, adâncii, sunt izvorul / din care tainic curge noaptea peste văi / şi peste munţi şi peste şesuri, / acoperind pământul / c-o mare de-ntuneric. / Aşa-s de negri ochii tăi, / lumina mea.”.

Aceste emoţii şi stări afective, provocate pertinent, ne duc la o filosofie a relaţiilor ,,masculin-feminin”, de astă dată, cu cuvinte şi expresii simple, aproape ,,naive”, dar, aceasta nu contează. Contează filosofia versului pe care o poţi descoperi şi, dacă ai răbdare, ajungi la găsirea acelei semnificaţii originare a misiunii, dată de divinitate, omului pe pământ, ca un martiraj pentru zămislirea şi plăsmuirea de fapte pentru a-i uşura suferinţa morţii. Acest lucru apare sub forma unei lupte, întreţinută de o puternică speranţă, pentru dobândirea eternităţii prin propriile acte creatoare.

Totuşi, poetul simte că a păcătuit cum a procedat în această luptă pentru a cuceri nemurirea:  ,,(…) Prin erori ce-au întinat / Zămisliri angelice / Cât şi fapte cu păcat / De trăiri vremelnice. // Mai ales în anii tineri / Când trăieşti un vis de-amor, / Fără teamă şi reţineri / Te şi vezi nemuritor // (…) Nu-s doar simple bănuieli / Într-o mare de furtună, / Ci un val de mari greşeli / Ce în urmă se răzbună. // Cu destulă virulenţă / Când şi anii se adună, / Pe unda de inocenţă / Îţi vor spune noapte bună.” Este interesant ce ne sugerează, aici, Ovidiu Chelaru! Să ne îndemne poetul să trăim în puritate şi castitate pentru a ne apropia de natura noastră angelică şi să procreem prin puterea spiritului şi nu prin uniune sexuală, aşa cum, probabil, se întâmplă în alte lumi spirituale? A greşit Adam? Greşim şi noi?! ,,(…) Diferenţele din viaţă/  Ce ne par atât de sumbre, / În imagini cu verdeaţă / Se vor nivela ca umbre // Defilând ca fraţi în stoluri / Mai ales în cimitire, / Unde nu există goluri / De unire prin iubire.” (Stol de umbre). Răspunsul la această dilemă, însă, nu complet, îl găsim în versurile: ,,De vrei ca să trăieşti / Cu sufletu-mpăcat, / Învaţă să iubeşti / Şi omul cu păcat. // Că nimeni nu-i perfect / Din clipa zămislirii, / Ca să hulim abject / Momentele iubirii. (…)” (Îndemn).

Intuim din lectura poemelor că omului, totuşi, nu i s-a impus o misiune din afară, aceasta fiindu-i dictată natural şi instinctual întregii sale fiinţe. „Dragostea faţă de sex ne este destinată de natură pentru întreţinerea speciei” (Kant). Dumnezeu l-a creat pe om, ca fiinţă liberă, şi de aceea păcatul a fost posibil. Dacă nu eşti liber nu ai cum să păcătuieşti, să refuzi ceva! ,,Dragostea nu se poate dărui şi cere, decât fiinţelor libere. (…) Creatorul l-a făcut pe om liber, (…). Un om liber este o fiinţă capabilă să rostească:  Nu… (…).” (A. Joly, Le beau risque de la Foi).

De aici încolo, las pe cititori să găsească sensul versurilor, căci sunt interesante. Fiecare poezie, din acest volum, este o idilă, o idilă filosofică. Aceasta dovedeşte că scrisul lui Ovidiu Chelaru este comprehensibil şi ne îndeamnă la o acceptare a simplităţii, dar şi la o meditaţie asupra problemelor majore ale existenţei umane, pe când alţii, ,,mari poeţi”, cum e la modă în poezie, ne imbuibă cu un scris inaccesibil, un fel de ,,schizofrenie poetică”. Şi cam atât…

A fost o provocare la o meditaţiune anume!