Primit pentru publicare: 23 iul. 2015
Autor Georgică MANOLE, redactor șef la Rev. Luceafărul
Publicat: 24 iul.2015

PANDELICA  RADEŞ  LA  80 DE  ANI

O personalitate importantă pe care a dat-o Hăneştiul, pe lângă cele multe, este poeta şi omul civic Pandelica Radeş. La sfârşitul acestei luni (28 iulie 2015) va împlini 80 de ani, dar nimic nu o doboară. Nici tristele amintiri ale copilăriei, nici semnele lăsate de directivele sovietice şi, mai târziu, ale partidului unic, nici răutăţile semenilor, nici boala pe care n-o lasă
să-şi facă de cap, punând-o la respect printr-un comportament adecvat. Ne auzim des la telefon. O voce fermă e la capătul firului, dar o tristeţe îşi face loc imediat ce vorbim despre satul copilăriei, despre Ţinutul Herţa, despre Basarabia sau despre starea total anormală de a nu fi România regat.
A scris cărţi pentru copii şi a fost asemuită cu Otilia Cazimir.  Cine citeşte o astfel de poezie va constata cum valuri de gingăşie izvorăsc din trupu-i înflorit, pentru că atunci când le scrie nu se visează decât în grădina părinţilor şi bunicilor. Frumuseţea copilăriei nu este întrecută de nimic la această poetă.

A scris cărţi pentru istorie. Ştefan cel Mare şi Sfânt, Dumnezeu, Regalitatea şi furtul Herţei şi a Basarabiei, prin dezlipirea lor de trupul Ţării Mamă, o obligă la un ton revendicativ. O bătrâneţe activă, încărcată de civism, o face să radieze în jur învăţămintele acumulate. Spre regretul meu, am cunoscut-o pe Pandelica Radeş la bătrâneţe.  La  primele întâlniri am ţinut cont de sfatul lui Blaga prin care ne recomanda ca la  prima întâlnire cu o persoană ajunsă la o astfel de vârstă  să încercăm să „simţim cum palpită trecutul”. Aşa am făcut şi nu-mi pare rău. Aveam să constat că vârsta biologică o supunea pe cea cronologică, Pandelica Radeş  plusând talentul şi punându-şi o mare parte dintre poezii pe note. Pe zi ce trece, Pandelica Radeş îmbătrâneşte întinerind.

În 2013, Pandelica Radeş iese pe segmental liric românesc cu o nouă carte intitulată „Rime şi portative” ( Editura „Pim”, Iaşi). O carte a sufletului rănit de istorie şi construită pe o serie de combinaţii duale a căror elemente sunt aşezate într-o armonie perfectă. Prima construcţie duală semnificativă o constituie  o poză de la 23 de ani a poetei în tandem cu un moto din Liubiţa Raichici: „Dacă omul nu-şi lasă o bucată de suflet în ceea ce face, nu merită să trăiască pe pământ. Iar ca să porţi coroana de om, trebuie să ai trei etaje: minte, obraz şi inimă”.

Urmează colaborarea cu Dumitru Chiuc, absolvent de conservator, dar şi un cunoscător al muzicalităţii poeziei, al limbii române şi al timbrurilor poetice şi care îi dă girul  pe partea construcţiei melodice printr-un cuvânt înainte destul de documentat: „Excluzând tematica istorică, se vede clar că autoarea  nu  îşi caută intenţionat subiectele tratate, ci pur şi simplu se  lasă în voia evenimentelor, trăind intens impresiile şi simţămintele, toate acestea trecute mai apoi şi prin filtrul raţiunii. Aceasta ar fi una din explicaţiile referitoare la accesibilitatea şi originalitatea poeziilor sale. Şi, cum inima sa vibrează la tot ce înseamnă artă, nu i-a trebuit mult timp pentru a încerca şi în arta sunetelor. Începe prin a aborda vechi melodii patriotice peste care aşterne propriile versuri („Doamne, ocroteşte-i pe români!”, „Salut frăţesc”) ca, mai apoi, căpătând curaj, să compună melodii ce se vor atât un suport muzical, un fundal sonor, cât şi un mod de exprimare (în latura componistică muzicală) a ideilor versificate. În literatură, puţini sunt scriitorii care au cochetat şi cu muzica. Ideea nu e nouă. În antichitate –rapsozii greci, în evul mediu – barzii celţi şi trubadurii provensali îşi puneau pe muzică creaţiile literare. La noi, Dimitrie Cantemir şi Anton Pann s-au afirmat cu succes în muzicologie şi respectiv practică muzicală şi componistică”.

Sesizând că va fi o carte a dualismelor armonioase, poeta ne îndeamnă să descoperim sensurile ascunse aflate dincolo de plânsul a două viori, cea a lui Ciprian Porumbescu, care „plânge la Stupca după dragostea pierdută”(Berta), şi cea a Ninei Munteanu, din Basarabia, care „plânge la Iaşi după baştina pierdută”(Basarabia şi Ţinutul Herţa), ambele caligrafiate  de mâna poetei în versuri cu rol de dedicaţii: „Plânge-n Stupca o vioară. / Strunele-i vibrând, suspină, / Că-a pierdut o fetişoară, / Floare mândră din grădină. // Berta plecă-n depărtare, / Dar un tânăr plânge-amarnic. / Strângând la piept, scripca, tare, / Struna plânge, dar zadarnic! // Berta-i dusă pe vecie, / Căci Religia-i desparte, / Chiar dacă Ciprian ştie, / Soarta cu nimeni n-o-mparte. // Plânge-n Stupca o viară,/ După dragostea pierdută, / Rămânând până la moarte,/ Întristat, bolnav şi singur”// Şi la Iaşi plânge-o vioară! / Plânge, că-i refugiată:/ Hotinu-i în altă ţară, / Iar Moldova-nstrăinată. // Plânge plânsul unei naţii / Care-n trei, şi azi, e ruptă / Şi nu se pot vedea fraţii, / Fiindcă soarta este cruntă. // Plânge pe cei din Siberii, / Morţi de foame şi de geruri, / Morţi în chinuri şi-n mizerii, / Sperând la răsplată-n Ceruri. // Plânge la Iaşi o vioară / Pentru baştina pierdută, / Nina şi a sa vioară / Plâng pământul strămoşesc”.

O sinusoidă a tonurilor, o alternanţă între calm şi furtună este poezia grupată în această carte, aşa cum a fost şi trecutul acestei poete.

Poezia Pandelicăi Radeş este  melancolică şi plină de duioşia amintirilor când e vorba de meleagurile copilăriei, deseori ducând spre tonurile şi ritmurile impuse de lirica populară,  Grigore Vieru  sau Eminescu: „Casa părintească nu se uită, / Chiar departe dacă te-ai afla, / Chipul ei adus în gând, alintă / Şi icoana ei te-a mângâia. // Casa părintească nu se uită / Cu pridvorul ei cel răcoros, / Unde lujeri de regina-nopţii, / Tot văzduhu-l umple de miros. // Casa părintească nu se uită, / Căci acolo-i leagănul dintâi, / Unde maica mea încă „trăieşte” / Şi îmi pune mâna căpătâi” („Casa părintească nu se uită”); „Într-un sătuc uitat de lume / Şi neştiut de stăpânire, / Acolo mi-s-a dat un nume, / Acolo am primit menire. // Şi-n păduricea din costişă / Ce tăinuia enigme multe, / Copilul curios din mine / Venea mereu ca să le-asculte. // Adesea, în poieni cu soare / Cântau viori, la umbra deasă / Veneau aici, cu mic cu mare, / Venea chiar lumea cea aleasă. // Deodată, în acorduri line, / Ce răsunau duios, departe, / Cu mers domol, cu mişcări fine, / Se-opreşte-un licean, deoparte // Dar iată capul şi-l înalţă / Şi-atunci, privirea sa aleasă / E săgetată ca de-un fulger, / Pentru-o copilă mai retrasă”(„Amintiri cu regrete”).

Când e vorba de nedreptăţile istorice suferite de neamul său, poezia Pandelicăi Radeş devine furtunoasă,  acuzatoare şi imperativă: „Brav român din ceea arte, / Îţi trimit salut frăţesc / Peste-un Prut ce ne desparte, / Peste legi care-ndârjesc. // Cizma greoaie, pe grumaz / Apasă dureros de greu! / Un bici loveşte-ntr-un obraz / Ce-i de român şi-i frate-al meu./  Şterge, Doamne frontiera, / Cum ai smuls gardu-nghimpat! / Să trăim, cum ne e vrerea: / Tot români, ca-n vechiul Stat” („Salut frăţesc”); „Ştefan Vodă, Ştefan Sfânt, / Ieşi afară din mormânt! / De-Te-n grabă peste Prut, / Unde fraţii zac sub cnut, // Unde graiu-a fost furat / Şi-n pustiu i-a deportat / În Siberia i-au dus, / Unde foamea i-a răpus/ (…)/  Geme codrul, geme vântul, / Geme iarba şi pământul, / Geme valea cu izvorul, / Geme, geme greu poporul! // Doamne Te mai rog ceva: /  Întregeşte Ţara Ta! / Seacă Prutul ca hotar / Şi pe fraţi mi-i adă-n dar!” („Rugăminte către Ştefan Vodă”).

Cititorul avizat, cel care are minime abilităţi de interpretare a sensurilor poetice  şi muzicale, va întâlni două lecţii mari:  lecţia istoriei şi lecţia folclorului.

La 80 de ani, dacă ar fi să ne luăm după Jean Jacques Rousseau, bătrâneţea este timpul când înţelepciunea se practică. Ceea ce face Pandelica Radeş. La mulţi ani, DOAMNĂ!