Pandelica RADEȘ

UN  SUFLET  ÎŞI  STRIGĂ  DUREREA

La hotarul țării mele, tot  privesc spre Cernăuți,
Și oftez, și plâng în mine, pentru verii neștiuți.
Am avut și eu bunică, precum au copiii toți,
Avui moși, avui mătușe, nu-i cunosc și-acum sunt morți.
Draga mea, bunică dragă, să mă ierți că n-am aflat,
Nici când moartă-ai fost pe masă, și nici când te-au îngropat.
O! mă iartă-a mea bunică! Ah, mă iartă, dacă poți,
Căci n-am ajutat ca limba-ți, s-o vorbească-ai tăi nepoți.
Vai! De-ai învia acuma, colo-n sat la Mihoreni,
Tu n-ai știi ce vor nepoții, când ți-ar zice „Dobrâi deni!”
Glasul tău și-a lui tătucu strigă din morminte reci
Că hotarul vă desparte și n-aveți liniște-n veci.
Glasul tatii-aud cum strigă din sicriul încă nou,
Să n-am brațe-ncrucișate, să pun umărul la greu!
Doamne, cât dorise tata să-și revadă neamul tot,
Însă n-a putut, sărmanul, că nu-i dase pașaport.
N-a putut să-și vadă sora, nici în drumu-i spre mormânt,
Și de-aceea sunt datoare, prin paternul jurământ
Ca să fac tot ce se poate pentru sfântul său pământ.
Facă Dumnezeu, dreptate! Deocamdată, spun, atât!