Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.3 (147), Martie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Pe urmele bunicii sau căutarea libertății în Cartea Mironei

Primit pentru publicare: 16 Mart. 2021
Autor: Daniela GIUGARIU
Publicat: 16 Mart. 2021
© Daniela (Dascălu) Giugariu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Pe urmele bunicii sau căutarea libertății în Cartea Mironei

Omul se naște cu dorința de a cunoaște, de a descoperi, de a fi fericit. Pentru a-și atinge scopul în viață, acesta urmărește să caute ceea ce îl ajută să atingă starea de satisfacție. Pornind de la ideea conform căreia „fiecare este adevăratul paznic al propriei sănătăți, fie ea trupească, mintală sau sufletească”, se poate considera că în romanul Cartea Mironei, scris de Cella Serghi, personajul principal, Mirona Runcu, deține un caracter puternic, o dorință acerbă de a evada din mrejele familiei și de a constitui propriul drum în viață. Pentru Mirona, viața este frumoasă și are mereu unghere ce așteaptă să fie descoperite. Ambiția de a cunoaște și altă față a vieții o moștenește de la bunica ei, Fana, fiind considerată „o răzvrătită, un balaur, un zmeu”, dat fiind faptul că aceasta s-a desprins de trecut și a căutat libertatea plecând într-un mod misterios chiar în ziua nunții fiicei sale. Cunoscând aceste detalii, Mirona realizează că familia în care trăiește nu o va ajuta să afle esența existenței sale și își propune, încă de când era mică, să caute calea ce îi va oferi libertatea de care avea nevoie, totodată căutând și lămuriri cu privire la strania dispariție a bunicii. 

Unul dintre pașii pe care Mirona îi face spre a se îndepărta de familie îl reprezintă plecarea la studii în străinătate. Astfel, ajunge să studieze Dreptul la Paris, între timp vizitând și Viena și adunând amintiri de neuitat. La Paris, cunoaște o serie de persoane cu diverse preocupări, de care se atașează prin intermediul poveștilor de viață pe care acestea le aduc la cunoștință Mironei, datorită firii comunicative a acesteia. 

Un alt pas pe care tânăra Mirona îl folosește pentru a se detașa de familia în care a crescut îl constituie scrierea unui roman, literatura fiind un mijloc prielnic evadării din cotidian a tuturor scriitorilor. În mintea scriitoarei în devenire, tema principală a cărții ar fi familia, firul epic urmărind, pe de o parte, integrarea familiei în societatea vremii, prin acțiunile săvârșite de străbunică și mătuși, iar, pe de altă parte, reconstituirea imaginii bunicii neîntâlnite decât prin intermediul relatărilor celor ce au cunoscut-o. Referitor la societatea din timpul Mironei, Sanda Radian afirma că Cella Serghi „reușește să creeze […] atmosfera unor anume cercuri și medii”, prin intermediul Mironei. Este vorba despre perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, când lumea era preocupată de tot ce e nou, de politică, de viețile altora, uitând, parcă, să-și construiască propria cale în viață. Cum spunea Lucian Boia, „deceniul 1930-1940 s-a remarcat printr-un ritm susținut de modernizare”.  Mătușile Mironei nu erau căsătorite, nu aveau copii, locuiau în aceeași casă cu bunica lor, Catrina Cațian, observând și discutând întotdeauna persoanele din afara casei. Nepoatele bătrânei Cațian știau că aceasta deține o însemnată sumă de bani, care urma să fie împărțită lor după moartea acesteia. Așa cum le descrie însăși Mirona, ele erau „avide să afle” despre ceilalți și „De câte ori se ivea prilejul, defilau cu trăsura sur les grands boulevards, cum le plăcea să spună, ca să creadă lumea că au fost la Paris. De fapt numai mama fusese, dar chiar și o călătorie devenea, după un timp, un bun  al familiei, după cum cu frumusețea mamei se mândreau și chiar se identificau și surorile ei”. Pe Mirona o sufocau toate lucrurile vechi din casa copilăriei sale, precum și atmosfera casei: „Regăseam tot ce era absurd, degenerat, otrăvit: ambianța pe care o știam”, „Toată casa plină de compromisuri, de superstiții și de manii”, despre care Mirona spune că o simte „în spinare ca o cocoașă”. Fire dornică de viață, de eliberare, Mirona își nota: „Nu știu cum să găsesc foarfecă miraculoasă, să tai firele încâlcite care mă leagă de familie”.

Moștenind, așa cum declara toată familia, caracterul bunicii sale, Fana, Mirona și-a dorit mereu să pornească în căutarea ei, să-și descopere identitatea și să obțină libertatea, să găsească scrisoarea străbunicului Miron, în care se regăsea adevărul despre Fana. Știa că aceasta se afla ascunsă în căptușeala unui brâu de culoare roșie, în pod. La o distanță de timp relativ mare de când a terminat studiile, Mirona descoperă scrisoarea, ceea ce înseamnă maturizarea ei și revenirea la ceea ce este material: „Până acum îmi plăcea să fiu singură. Aveam o voluptate a singurătății. Mi-era necesară”, „îmi plăcea tot ce era incert, nebulos. Ani de zile am trăit, am gândit și am iubit în ceață”. 

Încă de mică, Mirona era preocupată să pornească îm misterioasa căutare a Fanei, dincolo de faptul că era mereu asemănată acesteia: „un monstru mi se spunea acasă. Chiar de când eram de-o șchioapă”, „un om care nu-i ca toată lumea”, „m-am izbit de șifonierul cu oglindă. În fața acestei oglinzi îmi încercam rochiile Fanei”, oglinda reprezentând un mijloc de a se metamorfoza în Fana. 

Societatea secolului al XX-lea nu accepta ca fetele să plece de acasă cu alt scop decât măritișul sau studiul, așa cum reiese din spusele lui Andrei, un prieten al Mironei: „Fetele nu pleacă de acasă decât când se mărită sau când stau în provincie și vin la București să studieze”. 

În căutarea identității sale, Mirona încearcă să își asemene gesturile cu acelea ale Fanei: „M-am surprins legănându-mă cu genunchii în brațe, cu ochii pe cer, cum se legăna Fana”, „Pe aceeași mătase verzuie, pe aceiași nuferi stilizați își plimba ochii Fana pe vremuri. Aceeași pendulă din sufragerie îi ținea sufletul în suspensie, îi tăia timpul în felii grele”. La parastasul străbunicii ei, tânăra Mirona repetă, în ochii mătușilor, gestul pe care l-a făcut bunica Fana în ziua nunții fiicei sale: dispare, doar că Mirona se întoarce ulterior acasă, mărturisindu-i doar tatălui său că se întâlnise cu Ștefan, bărbatul pe care îl iubea: „dispariția mea din biserică amintea, desigur, clișeele istorice pe care le-a trăit familia după teribila fugă a Fanei”. Se observă ironia Mironei față de sentimentele pe care le trăiau mătușile atunci când cineva îndrăznea să procedeze în alt mod decât acela propus de ele. 

De asemenea, Mirona întâlnește un personaj feminin, Fany, mama unui prieten al ei, încercând să găsească asemănări între ea și bunica mult căutată: „Femeia care pregătea acum cafeaua avea obrazul neted, întins […] Mâinile ei ridicate n-aveau nimic din mâinile de copil de care pomenea tata. Erau lungi și înguste”, „Am înțeles că e grăbită să plec și că tot așa de grăbită ar fi bunica mea Fana să scape de nepoata indiscretă care i-ar descoperi bârlogul. La fel s-ar feri de orice cuvânt care ar putea s-o trădeze”. 

Atunci când Mirona are un dialog cu străbunica sa, care era în agonie, este din nou asemănată cu bunica Fana: „și nu ești lingușitoare, semeni cu bunică-ta Fana. Dar Fana era rea. Rea… Și îmi voia moartea. Mă blestema. Tu nu mi-ai dorit nici rău, nici bine”. Mirona intră în posesia unui obiect ce îi aparținuse Fanei, salba, ceea ce reprezintă un prilej de a se apropia de scopul pe care îl urmărea de mult timp. Obsedată de averea ei și aflându-se pe patul de moarte, bătrâna Cațian mărturisește că o vede pe Fana venind noaptea și atentând la banii strânși cu atâta ardoare în timpul vieții. La un moment dat, aflându-se în casa copilăriei, cu gândul la Fana, Mirona tinde să creadă, pentru o clipă, că lupta pe care a dat-o de-a lungul timpului, în ceea ce privește găsirea bunicii, a luat sfârșit, datorită replicii Mărioarei, o femeie ce se ocupa de întreținerea casei: „Știți că s-a întors…”, Cella Serghi atribuind acestui moment o doză de mister: „Mărioara se obișnuise să vorbească misterios, după obiceiul casei”. 

Ascensiunea tinerei Mirona ia sfârșit în pod, ultimul loc în care caută informații cu privire la răzvrătita bunică. Aici găsește scrisoarea străbunicului său, Miron, care este un mijloc de trecere de la visare, căutare, evadare, la cotidian, profan, demonstrând că se adeverește ceea ce spunea un amic al ei despre viață: „Viața? Ce mizerie! […] Viața e stupidă, iremedial stupidă. Nu întâlnești în jurul tău decât iluzii și regrete”. Astfel, Mirona află că pe bunica ei o chema Ștefana, după numele tatălui străbunicului Miron și că e fata acestuia, dar nu și a bătrânei Cațian, ci a Manianei, fata unei familii de boieri la care acesta muncise. În urma nașterii Fanei, Maniana propusese lui Miron să se însoare cu sora maicii Hrisanta de la mănăstirea unde fusese trimisă pentru a naște. La vârsta de cincisprezece ani, Fana a trebuit să se mărite cu amantul Catrinei Cațian, locuind ulterior sub același acoperiș cu mama sa vitregă și având împreună trei fete, una dintre ele fiind mama Mironei. Din spusele lui Miron, reiese că Fana semăna cu mama ei, prin urmare și Mirona poate fi asemănată cu Maniana: „ca o plantă, ca o  pisică sălbatică, răzvătită, liberă […]”. 

Precum eroii basmelor, Mirona pleacă de acasă, neinițiată în tainele vieții, având o dorință arzătoare de a cunoaște lumea din afara casei, de a descoperi „ciuperca”, așa cum a făcut când era mai mică, în ea fiind o nevoie de a se elibera, „de a căuta alt climat”, considerând că „Fericirea trebuie să existe” și că „Viața e totuși frumoasă…”.

Ulterior anilor petrecuți cu utopia fericirii, libertății, Mirona se dovedește a fi o bună cunoscătoare a societății din care face parte, recunoscând că „ce departe mă simțeam acum de dorința, de obsesia  de a descoperi peste tot urmele Fanei, de a o reconstitui din cioburi”, „Mi se pare că am pribegit destul printre stele, pe ape […] Încep să simt pământul sub picioare”. 

Romanul Cellei Serghi pune în balanță „gesturi de nonconformism social” și sentimentul răspunderii civice”, pe care le atribuie eroinei Mirona Runcu. Altfel spus, Mirona evoluează în timp, trecând prin trei etape: fetița răzvrătită – adolescenta cu planuri utopice în viață, neimplicată în activități patriotice – mamă, implicată în activitățile patriotice, „atracția pentru bunica tânără” rămânând „mai mult livrescă”. 

Bibliografie

1. Boia, Lucian, România, țară de frontieră a Europei, Editura „Humanitas”, ediția a IV-a, București, 2012.
2. Crohmălniceanu, Ov. S., Cella Serghi: „Cartea Mironei” (roman), „Viața românească”, anul XX, nr. 8, august, 1967. 
3. Radian, Sanda, Cella Serghi: „Cartea Mironei”, „Viața românească”, an XIX, nr. 6, 1966. 
4. Serghi, Cella, Cartea Mironei, Editura „Jurnalul Național”, București, 2009.
5. Stuart Mill, John, Despre libertate, trad. Adrian-Paul Iliescu, ed. a III-a, Editura Humanitas, București, 2014.