ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nicolae CORNESCIAN

Peleş

Vedeam ape înălţate chiar deasupra aureolei
mai clare decât aerul golit de culori. Şi priviri vedeam,
îmbibate cu sticlirea depărtărilor presupuse. Ceva
ce nu se încadra în nici o realitate cunoscută,
dar rămânea la fel de transparent ca şi pustiul dimprejur.

Brizele aduceau nuanţe existente doar în visele tale.
Aglutinau strălucirea solară cu brazura altor străluciri,
aidoma amurgului din alte pleiade, de dincolo de
marginea orizontului ars în oglinzi din ferestre.
Când nimic nu mai putea defini nici o prezenţă,
exalau un fel de luciu apriat şi ceva ce nu se vedea,
dar era mult mai cald decât inimile noastre.

Vedeam că în locuri comune totul rămânea
la aceeaşi distanţă faţă de amândoi. Ca şi cum tocmai aici
era acea depărtare în care nu trebuia să ajungem niciodată.
Şi mai erau şi frunze rămase de la arborii arşi,
valuri de văzduh închegat, marcând ţărmuri posibile,
interioare mult mai vaste decât tot ce putea cuprinde
privirea între două arii de sclipiri angelice.

Lumina cerului lichid se dispersa în mod egal.
Printre excrescenţe de beznă, unde, în mod normal, ar fi trebuit
să fie pereţii. Prin contraste de culori clare, conţinând
străvezimea vidului bănuit. Chiar deasupra umbrelor
ce puteau fi atinse asemenea formelor de fum întărit
în ceva mult mai dur decât cenuşa încleiată. În ceva
ce nu putea fi comparat cu nimic,
întrucât nu putea fi amintit ca ceva real.

Vedeam vânturi boreale aducând stropi mari de ploaie
din fluvii ce curgeau de cealaltă parte a zariştii. Şi văzduh vedeam,
dispersând picuri reci în tonuri incandescente.
Chiar deasupra limpezimilor dimprejurul nostru. Aici,
unde totul părea mereu altundeva. Ca şi cum lucoarea
prelinsă din visul tău ar fi golit aerul de orice culoare.

Tocmai acum, când nu mai găseam pe nimeni în acest castel
cu uşile rămase veşnic deschise. Când te întrebam dacă
tocmai aici ar fi trebuit să ajungem, însă tu continuai
să priveşti alt pământ. Cel reflectat în apele
de deasupra noastră. Mai clar decât tot ce vedeam
şi credeam că putea fi real. Efemer. Mereu schimbător
şi plin de lumini pământene. În toate oglinzile din ferestrele ferecate.
Multiplicând interiorul edificiului impozant
în mii de reflexe şi iluzii că infinitul ar putea fi încadrat
chiar şi într-un singur sector de veracitate văzută.