Periplu ieșean

Haz cu necaz

Într-una din zile – că mi-a mai dat Dumnezeu câteva –  am hotărât să ies în oraș, cu gândul de a rezolva câteva probleme… în stare de urgență. Recunosc din capul locului că și relaxarea ordonată de cei în drept m-a încurajat. Mai înainte de a porni la atac, am alcătuit un plan de bătaie, amintindu-mi că sunt și eu, dragă Doamne, locotenent major (în rezervă). La punctul 1 am scris: farmacie; la punctul 2: becuri; la punctul 3: pescărie; la punctul 4: ce-o mai fi.

Bine înarmat cu bani (tocmai primisem pensia, care așteaptă cu inima în gât să fie mărită) și cu sacoșe, dar și cu un strop (cât o lacrimă) de încredere, am luat-o la picior prin cartierul în care locuiesc :,,Dimitrie Cantemir”. Prima redută … atacată a fost cea mai apropiată farmacie. Politicos din naștere, am sărutat mâna de la distanță, evident, unei domnișoare cu un chip luminat de zâmbet. Și am solicitat o cutie cu Colebil (eu fiind un bilos…notoriu).

− Ne scuzați, dar nu avem… Știți… vă pot oferi un înlocuitor… e drept, …din China…
− Vă mulțumesc, domnișoară, dar eu încă nu am învățat chinezește. Să știți că nu glumesc. Dar, dacă îngăduiți 30 de secunde, o pot da și pe glumă. Cu o condiție, însă: să nu vă supărați.
− Vai de mine, cum să mă supăr? Mie chiar îmi plac glumele.
− Atunci, fiți atentă: dacă un tânăr chipeș ar veni la dumneavoastră și v-ar cere mâna i-ați da o înlocuiotoare?!…
Pentru că în farmacie mai intrase un… mascat, am rugat-o pe frumoasa și amabila farmacistă să nu se supere și am plecat, înregistrând îndemnul:
− Vă rog să reveniți. Promit că am să fac rost de Colebil.
Acest prim rateu nu m-a descurajat. Am trecut la al doilea asalt: becuri.
− Nu vă supărați, aș vrea să cumpăr câteva becuri…
Un domn în plină tinerețe, cu trup ca de rugbist, s-a uitat scurt peste înălțimea mea medie și a întrebat:
− Câte și de care.
I-am comunicat sintetic răspunsurile, fără a avea siguranța că omul le și înregistrează, după care acesta mi-a făcut comunicarea, tot sintetic:
− Nu vă pot servi!
− Nu aveți, sau?…
− Avem becuri, dar nu avem curent…
− Aha! Aveți pană…
Acest al doilea eșec, în loc să mă descurajeze, m-a îndârjit. Și am luat cu asalt prima pescărie care mi-a ieșit în cale. E drept, o cale nu peste tot fără hârtoape.
− Bună ziua, vreau și eu un crap de vreo două kilograme.
Răspuns scurt și a reproș, de parcă eu aș fi avut vreo vină în toată tărășenia:
− Nu avem !
− Nu aveți de două kilograme sau?…
− Nu avem deloc. Vină mata peste două ore. Sau mai bine mâine…
− Bine, dar mâine e închis, din câte știu… E duminică…
− Duminică? Eu nici nu mai știu în ce zi mă aflu, de când cu panarama asta de epidemie.
Am stăruit, totuși, în tentativa de a câștiga măcar o bătălie și am intrat în a doua pescărie:
− Aș vrea un crap cam de două kilograme…
− Nu avem decât novac.
În a treia pescărie, răspunsul la solicitarea mea a sunat astfel:
− Îmi pare rău, dar nu am decât fitofag eviscerat. Poate mâine, că tot s-a redeschis pescuitul…
,,Numai pentru braconieri și pentru pescuitorii în ape tulburi pescuitul nu are restricții” – am gândit înlăuntrul meu.

Ostenit de mărșăluială, m-am așezat pe o bancă, pe care încă nu reușise nimeni să o fure, și m-am adâncit în gânduri. Printre alte aduceri aminte din trecutul meu, bogat în tot felul de năzdrăvănii, mi-am amintit și de o glumă, care, iată, este și de o actualitate incontestabilă: un cetățean intră într-o alimentară și întreabă: ,,Aveți unt?” Răspunde vânzătorul: ,,Nu! Noi nu avem cafea! Cei de după colț nu au unt!”

Ultima speranță, punctul 4; ce-o mai fi…

Și, ca să fie, până la urmă, ceva, am găsit la un colț de stradă o bătrână care vindea verdețuri. Semăna cu mama mea, bătrâna. I-am zis ,,săru’ mâna” și i-am cumpărat toată marfa: douăsprezece legături, în total, de mărar, pătrunjel, usturoi și ceapă (verzi), ștevie și frunză de sfeclă roșie.
− Bodaproste și mulțămesc – a sughițat bătrâna, când a văzut că i-am dat mai mulți bani decât ceruse ea.
De unde să știe biata că eu chiar primisem pensia, din care am economisit o groază de bani datorită înfrângerilor… trei la număr. Ca la Stalingrad… sau la Cotu Donului…

Amintindu-mi că soția mea se plânsese că nu mai avem morcov în casă/bucătărie, am intrat și într-un market, în care de regulă se găsesc de toate. Și nu am rămas dezamăgit. Într-adevăr, belșugul de pe lume. Care lume se înfățișează și în România la adevăratele ei dimensiuni. Vorba lui Coșbuc: ,,E lung pământul. Ba e lat” Morcov, în stive. Frumos spălat, de culoare aproape roșie și lung și gros cât niște țăruși de care priponeam în copilărie vaca sau porcul.  Amintindu-mi de sfatul televizat la reclamele pentru medicamente − ,,Citiți cu atenție prospectul!” – am citit eticheta cu proveniența mărfii. Pe o lădiță scria: Polonia. Pe a doua: Turcia. Cu regretul că nu am găsit și de Groenlanda, am ieșit din magazin cu gândul la Tg. Frumos, un târgușor mare producător de legume și zarzavaturi. Mi-am amintit și de o discuție mai veche cu o lipovancă:
− Dar voi de ce nu veniți pe piață cu produsele voastre?
− Da’ ce, domnu’, noi încăpem pe piață?!
− Cum nu încăpeți, doar?…
− Nu încăpem din cauza intermediarilor, de asta nu venim.

Și uite așa, din eșec în eșec și din amintire în amintire, m-am întors acasă, dominat de bucuria că, de data asta, mi-au rămas destui bani pentru plata birurilor…