Poem de Marin IFIRM

E timpul să închizi întunericul și să deschizi ochii…

Nu se mai aud sunete, nu se mai văd lumini duhovnicești
Chiar dacă ferestrele sufletului tău sunt astupate doar cu cer
Albastru, pur și simplu. Îți închipui că ai un interlocutor rupt de
Propria sa trompetă a lui Eustache. Când sufletul se acrește, auzul
Nu mai are sens invers, nu te mai auzi decât pe tine, mutul cu
Veleități de surd. Ne tot amăgim împreună că omenirea ar fi
Alcătuită din șapte miliarde de cifre umane. În realitate, lumea e
Mică de tot, atât de mică încât, la o adică, ar încăpea în galeriile
Unui singur mușuroi de furnici. Sau în casa de bani a unui
Contabil al sufletelor vândute. Liniștea e cea mai puternică
Grupă sangvină a raiului, a împăcării cu soarta, a clipei când
Tu, un biet biped model XXII, donezi globule roșii unor îngeri
Bolnavi, omenoși, adică. Asta e viața, la fel de sofisticată ca
Și reversul acesteia. Se numără de la zero la zece și invers. La
Ambele capete infinitul arată ca și cum ai falsifica un tablou de
Picasso, înainte ca acesta să-l picteze. Nu te amăgi cu lucruri
Concrete. Nici măcar moartea nu e concretă. Și nici concretul
Nu e mort.  E timpul să închizi întunericul și să deschizi ochii.
Nimeni nu pierde ceva ce nu-i aparține, nici măcar timpul care
Nu are nicio treabă cu secundele noastre pline cu de fel de fel de
Mofturi și pofte de specie pe cale de consecință inevitabilă,
E timpul să închizi întunericul și să deschizi ochii…