POEM DE MARIN IFRIM

Ce oameni, ce vremuri, ce suflete. Fiecare cu rosturi precise

De la un timp, strecurat pe sub pleoape, nu mai văd oglinzi. Le-am lăsat femeilor
Toate privirile. Mă uit doar în ochii mei de motan. Aud zboruri, aripi parfumate
Resturi de viață. Și multă muzică, veșnica pomenire, aleluia și gutuia. Ce nări de
Crocodil mi-a dat natura bătrână, ce ochi cu oglinzi pofticioase în ei înșiși mi-a
Pus sub valurile de lacrimi în poalele vieții. Și încă sunt viu. Și încă văd cerul
Din ape cu miros de antilope devorate. Mai mereu viața merge dincolo de noi.
Vine vremea zborului, a fâlfâitului. Într-o parte, păsările, în cealaltă, motanii
și crocodilii, cu antilope în sânge murat direct în mlaștini strigătoare la cer.
Îmi fac cruce în mine, în cerul gurii, cu limba română tradusă în cruzimi
Dureroase. Vorbesc direct din urechea acului arghezian de cusut litere. Pot fi o
Adevărată mașină de cusut cu ață albă propria mea epocă. Știu să găsesc firul
Firilor, aglomerația aceea de mațe din neuroni. Fără ceilalți, fără toate vietățile
Din jur, nimic nu ar avea rost. Din când în când, cărturarul Petru Ursache prindea
Câte o muscă în palma cu care scria. Nu o putea strivi. Ieșea din camera sa
Dintre cărți și de lângă mașina de scris și-i spunea doamnei sale: ”Magda, nu pot
S-o ucid”. Își desfăcea linia vieții, palma care mângâia cuvinte de aur, și lăsa
Musca să se ducă spre stelele copacilor din curte. De unde vine vechea vorbă:
”În viața sa nu a omorât nici măcar o muscă”. Ce oameni, ce vremuri, ce suflete
Ce vieți. Fiecare cu rosturi precise, precum voia Celui de Sus…